Iluzia fericirii

Peste tot pe unde ma uit vad doar oameni care vor numai fericire! Si ma indeamna si pe mine sa vreau asta!
A dracului fericire!
Citeam pe undeva odata din niste invataturi chinezesti ca de vrei sa fii fericit trebuie neaparat sa renunti la a avea contact cu orice lucru care te deprima, cum ar fi un tablou cu un peisah mohorat, ori cu un personaj singuratic. O amica imi spunea ca ar fi bine sa mai ies si cu prietenii, nu doar sa ma duc singur prin cluburi ca sa ma imbat si, mai ales, sa nu mai ascult muzica ce ma intristeaza. Sa nu mai stau in varful muntelui rezemat de stanca rece si cu privirea pierduta undeva prin vale...
Multa lume ma indeamna…
A dracului fericire, zic.
Cum sa renunt la tot ce e mai pretios pentru mine doar pentru a ma iluziona ca as putea fi fericit?
Sa renunt la a mai asculta melodii care pur si simplu ma sfasie in mii si mii de bucati?
Sa renunt la singuratatea din varful muntelui, unde ‘‘fericitii’’ nici nu stiu cat de inaltator este?
Ei bine, am renuntat.
Am inceput sa ma-nconjor numai de oameni fericiti. Am inceput sa ascult numai muzica vesela. Nu mai ma duc in varful muntelui. Acum ma duc la munte dar numai in discotecile si barurile de acolo. Acuma sunt fericit. Rad, fac glumele cele mai haioase, totul pare frumos.
Dar, cateodata, cand ma uit in oglinda, imi vine scarba de ceea ce vad. Doar atunci realizez ce s-a intamplat de fapt.
Ce pret a trebuit sa platesc! Mi-am pierdut sufletul! (Suna ca o replica proasta dintr-un film prost.) Inainte simteam ca traiesc. Eram pur. Durerea sufleteasca este una dintre cele mai inaltatoare sentimente umane. La fel cum e iubirea. Fericirea mea este una falsa si egoista. Ca a multor oameni.
As fi preferat sa nu cunosc o astfel de fericire. Pretul e prea mare: nu mai simt nimic. Uneori imi aduc aminte cat de dulce era durerea.

(scrisa in august 2003; alte suferinte, mereu aceleasi stari; bine ca am puterea sa renasc de fiecare data... dupa care reiau ciclul)