Crack Angels

[Ideea mi-a venit pur și simplu: stăteam în pat și, în timp ce mă minunam cât de alb e tavanul din camera mea, mi-a apărut în minte o imagine destul de bizară, și totuși, cred eu, foarte banală: zeci de îngeri picau din cer și se loveau tare de asfalt, sărindu-le aripile în toate părțile. Plecând de le ideea că oamenilor li se oferă șansa de a renaște, am debitat următoarea povestioară...]

[Cam așa gândeam prin 2000... adica pe la 21 de ani]

     Mergând pe stradă fără nici un reper am observat că pasul meu nu duce nicăieri. Și atunci am luat-o mai domol: pasul meu devenea încet, totul din jur îmi sărea în ochi. Cu alte cuvinte m-am luminat de-odată: vedeam atâtea lucruri pe care dacă aș fi mers repede nu le-aș fi putut observa. Și pasul fiindu-mi prea lent, începeam să vad cum îngeri cad mereu în jurul meu, lovindu-se de asfalt și rupându-și aripile. Aceștia, foarte supărați, se ridică întotdeauna de pe jos, și, răniti, încearcă să zboare iar. Însă durerea lor devine și mai mare: aripile cusute le atarnă prea greu. Nu le-au mai rămas decât mâinile și picioarele.
     Abia ținându-se pe picioare aceștia încearcă să se ghideze după mersul meu. Însă, pentru că eu merg mult prea lent, unii încearcă să meargă mai repede. Neținând pasul cu mine, aceștia alunecă și cad, rupându-și și picioarele, rămânându-le astfel doar mâinile. Iar uneori aceștia rămân și fără mâini, și încearcă să se târască pe lângă mine: unii mă imploră, alții mă ignoră, cum și eu îi ignor, pentru că îi las să nu mă bage în seamă, însă unii nici nu mă observă, deși eu, câteodată, îi apuc de trupurile lipsite de mâini și picioare și îi ridic cam pe la nivelul privirii mele. Plin de stupoare observ că sunt și orbi.
     Vreau să-i compătimesc. Îi întreb cum de îi-au pierdut vederea, dar ei se prefac că nu mă aud. Țip, mai mult din indiferență, și totuși curios să văd ce se mai întâmplă: nimic. Observ cu ocazia asta altă infirmitate: nici să audă ei nu mai pot. Încerc să le fac semne, bineînțeles celor ce nu au orbit. De la unii reușesc să mai scot câte ceva: un zâmbet, o tresărire, o privire încruntată - observ că mai sunt speranțe, dar în mare parte toți sunt lipsiți de vedere, așa că semnele făcute de mine sunt în van. Mă apuc să-i gâdil, să-i ciupesc: unii se zbat și încearcă să fugă de mine - și aceștia mai au șanse, însă alții nu mai au nici un fel de tresărire. Îi las să moară puțin câte puțin până își dau singuri seama că puteau să trăiască la fel, cu același crez despre viață, și anume că nimic nu contează dar că se pot folosi de asta pentru a trăi ferciți, nepăsându-le de nimic și având totul, pentru că un om dacă nu depinde de nimic se poate spune că e liber. Iar unii când își dau seama de asta este deja prea târziu: lacrima ieșită din ochiul șters de viață începe să se prelingă prea trist. Lacrima e cu atât mai mult fierbinte cu cât nenorocitul se știe fără cale de întoarcere: a trăit atâția ani în beznă încât și-a irosit toată viața. Iar când și-a dat seama de asta deja începe să simtă cum se moare cu adevărat.
     Și mult mai tragic e faptul că unii din acei îngeri decăzuți, deși mai au încă mâini și picioare, se cred foarte superiori. Se văd întotdeauna deasupra tuturor. Iar dacă încă nu se văd superiori, luptă cu înverșunare pentru a se vedea acolo unde cred ei că le este locul. Și, mai mereu, îngerii aceștia decăzuți luptă împotriva a tot ce li se pare a fi obstacol. Și după atâtea urcușuri și coborâșuri, pline de satisfacții dar și de prea multe neîmpliniri, ei ajung în fața morții și se gândesc la ce-au făcut în viață. Își spun în sinea lor că nu au trăit degeaba. Și totuși, undeva în colțul ochiului, se vede o umbră de îndoială: se observă clar că vor să mai traiască. Le este frică de moarte nu doar pentru că le încetează viața ci mai ales pentru că ratează ocazia să vadă cum e să trăiești departe de orice grijă, cum e să trăiești în afara timpului, în afara istoriei. Și mor cu lacrimile în ochi. Iar aceștia nu sunt cu nimic mai presus decât cei ce nu și-au făcut vreo o iluzie în viață dar s-au rezumat doar la resemnare.
     Și dacă ar vedea cum poate trăi un înger decăzut și mai apoi renăscut, ar vrea ca să trăiască viața iar, de la început. Și-atunci ar veni îngerul renăscut la cel de pe patul de moarte și i-ar arăta de câte ori a încercat să-i "arate" asta. Și ceea ce spun e valabil pentru ambele cazuri de îngeri decăzuți: și pentru cei care și-au pierdut vederea și sunt conștienți de asta, și pentru cei care și-au pierdut-o dar care nu vor să recunoască sau să creadă.
     Iar îngerul renăscut continuă să trăiască fiecare sutime de secundă în parte, fiecare clipă multiplicată la infinit încât timpul și-a pierdut de mult noțiunea pentru el. Iar totul e minunat și prea perfect, deși poate nu e deloc. Esențialul este că toate sunt firești, deși ele nu par. Totul merge de la sine dacă știi cum să privești lucrurile.
     Acest înger renăscut când ajunge în fața morții nu regretă nimic, tocmai pentru că nu are nimic de pierdut. Ceea ce a avut în viață, efemer sau mai puțin efemer, l-a făcut să aprecieze viața așa cum este ea.