Ce frumos e când ajungi la niște concluzii înainte ca ele să-ți fie inoculate de alții

Ce frumos e când ajungi la niște concluzii înainte ca ele să-ți fie inoculate de alții, și astfel să nu te mai poți gândi că de fapt ele nu sunt ale tale!

Dovada:

"Your society and the people around you are constantly feeding you illusional beliefs. Everywhere you go you are bombarded by false realities. Every person you come into contact with, except for a small select few working toward physical ascension, are accepting false realities and want you to accept them as well. Why? Because people have a need to be right. And the thought form, the need to be right, causes humans to want to spread their ill philosophies as well as their good, sound philosophies.


Human beings have become people with a need to be right, whereas the people in my culture realized that they had to develop the exact opposite in order to learn more and to ascend into a Physical Reality Body. You must want to find out the areas where you are wrong. You must really love being wrong. Yes, you need to be happy whenever you are proven wrong and you learn the truth about something. If you cannot give up your thought form, the need to be right, you can never learn a real truth, only those truths you cling to so that you are never wrong in your own mind. Give up your need to be right. If you wish to ascend you must be wrong.


There are so many false beliefs that you are clinging to because you are sure that they are good, true and/or right. But maybe you cannot know everything from this Earth angle you are seeing everything from and if you will give up your need to know everything and to be right about everything and to know more than everyone else, you will really learn something."

Dar poate că ideea mi s-a inoculat prin alte metode, și deci tot nu vine din lăuntrul meu, deci trebuie să mă îndoiesc chiar și de ideea asta, dar nu aș face decât să urmez sfatul ideei de mai sus, care inițial era rodul propriilor mele gânduri.

Dar ca o conlcluzie peste tot, nu conteaza ce urmezi sau ce pui la îndoială, pentru că oricum urmezi un tipar indus, fie că vrei, fie că nu vrei. Iar ca o concluzie în ceea ce mă privește, nu mă deranjează să urmăresc tipare sau să le refuz, mă deranjează doar că omenirea nu poate exista decât raportat la ele.

Nici o diferență între rockeri, hip-hop-eri și maneliști

Poți să îți lași pleată, să te încalți în bocanci și să te îmbraci în geacă de piele, și în paralel să asculți muzici din sfera rock-ului, dar fără să aderi la cultura rock în sine, poți să porți și haine mai largi și șapcă, și să asculți și muzici din sfera hip-hop-ului, și eventual să faci scratch-uri, și tot ce mai ține de zona asta, dar fără să aderi la cultura hip-hop, poți să îți dai cu gel în păr și să porți adidași la pantaloni de stofă, sau trening la pantofi, și tot ce îți mai trece prin cap sau ai văzut tu la alții și îți place ideea, și să asculți manele la telefonul tău mobil când lumea din jurul tău e tăcută și tristă, dar fără să aderi la cultura manelelor în sine, așa numita cultură a cocalarilor, greșit etichetată la început, dar acceptată ca denumire între timp de marea majoritate. Și poți să asculți o grămadă de muzici, fără să aderi direct la cultura care s-a construit în jurul lor, cum sunt și cele din jurul muzicii industrial, sau din jurul muzicii punk, și așa mai departe.

Odată ce aderi la oricare dintre aceste culturi, dispari ca individ și te identifici doar ca aparținând unei lumi bine delimitate, cu limite destul de mari și cu foarte multe restricții.

Și, poate una dintre cele mai grave aspecte ale apartenenței la o astfel de cultură, este afișarea stridentă a acestui fapt. În felul ăsta un rocker nu se deosebește cu nimic de un manelist, sau de un fan hip-hop, și așa mai departe.

Fiecare individ ce reprezintă aceste culturi, și, deci, care automat și-a pierdut din propria individualitate, se afișează într-un mod mult prea fățiș, aproape că ți se bagă pe gât cu forța, ești obligat să te uiți la haine, la comportament și așa mai departe, scopul fiind acela ca să rămai uimit și eventual să aderi la cultura lor, dar, dacă ți-ai mai păstrat o urmă de personalitate, nu poți decât să constați cât de penibili sunt fiecare în parte.

Sunt ca niște cocoși care își arată penajul și pe care doar găinile proaste îi urmează, iar dacă se găsește o găină ceva mai deșteaptă se lasă cu ceva conflict, eventual îi vor sări rațele sau gâștele în ajutor, prețul pe care va trebui să-l plătească fiind bineînțeles transformarea în rață sau gâscă...

23 mai 2013

Nevoia de a fi dărâmat moral

Simt o nevoie enormă de a fi dărâmat moral la bătrânețe de moartea ultimei mele partenere de viață, singura cu care m-am simțit cu adevărat în largul meu, și pe care am iubit-o indiferent de circumstanțe, și alături de care mi-am petrecut mai mult de jumătate din viața mea.

3 mai 2013

Gândirea liniară

Gândirea liniară e ceea ce ține pe loc dezvoltarea omenirii. Sunt adeptul smulgerii din contextul actual și punerea în alt context. Poate părea abstract, dar doar așa poți vedea chestii în adevărata lor profunzime. De asemenea, urmărind tipare de gândire nu ajungi la adevărata esență, pentru că tot o linie urmărești.

15 dec 2012

Împingerea limitelor

Exact când împingi limitele, și, culmea, nu pentru depășirea lor, ci doar pentru a le aduce cât mai aproape de normalitate, atunci vine și feedback-ul, în deosebi cel negativ, care imediat te înhață și dă cu tine de pământ, și nici cel pozitiv nu-și are locul, pentru că mai trebuie să treacă ceva vreme până când, ajuns deja la un nivel de normalitate, să îți permiți laurii binemeritați pentru presupusa împingere a limitelor.

6 dec 2012

Îmi construiesc fericirea pe resturile societății

Îmi construiesc fericirea pe resturile societății. sunt un soi de țigan modern care se hrănește din ceea ce societatea modernă consideră rebut.

6 mai 2010

Crack Angels

[Ideea mi-a venit pur și simplu: stăteam în pat și, în timp ce mă minunam cât de alb e tavanul din camera mea, mi-a apărut în minte o imagine destul de bizară, și totuși, cred eu, foarte banală: zeci de îngeri picau din cer și se loveau tare de asfalt, sărindu-le aripile în toate părțile. Plecând de le ideea că oamenilor li se oferă șansa de a renaște, am debitat următoarea povestioară...]

[Cam așa gândeam prin 2000... adica pe la 21 de ani]

     Mergând pe stradă fără nici un reper am observat că pasul meu nu duce nicăieri. Și atunci am luat-o mai domol: pasul meu devenea încet, totul din jur îmi sărea în ochi. Cu alte cuvinte m-am luminat de-odată: vedeam atâtea lucruri pe care dacă aș fi mers repede nu le-aș fi putut observa. Și pasul fiindu-mi prea lent, începeam să vad cum îngeri cad mereu în jurul meu, lovindu-se de asfalt și rupându-și aripile. Aceștia, foarte supărați, se ridică întotdeauna de pe jos, și, răniti, încearcă să zboare iar. Însă durerea lor devine și mai mare: aripile cusute le atarnă prea greu. Nu le-au mai rămas decât mâinile și picioarele.
     Abia ținându-se pe picioare aceștia încearcă să se ghideze după mersul meu. Însă, pentru că eu merg mult prea lent, unii încearcă să meargă mai repede. Neținând pasul cu mine, aceștia alunecă și cad, rupându-și și picioarele, rămânându-le astfel doar mâinile. Iar uneori aceștia rămân și fără mâini, și încearcă să se târască pe lângă mine: unii mă imploră, alții mă ignoră, cum și eu îi ignor, pentru că îi las să nu mă bage în seamă, însă unii nici nu mă observă, deși eu, câteodată, îi apuc de trupurile lipsite de mâini și picioare și îi ridic cam pe la nivelul privirii mele. Plin de stupoare observ că sunt și orbi.
     Vreau să-i compătimesc. Îi întreb cum de îi-au pierdut vederea, dar ei se prefac că nu mă aud. Țip, mai mult din indiferență, și totuși curios să văd ce se mai întâmplă: nimic. Observ cu ocazia asta altă infirmitate: nici să audă ei nu mai pot. Încerc să le fac semne, bineînțeles celor ce nu au orbit. De la unii reușesc să mai scot câte ceva: un zâmbet, o tresărire, o privire încruntată - observ că mai sunt speranțe, dar în mare parte toți sunt lipsiți de vedere, așa că semnele făcute de mine sunt în van. Mă apuc să-i gâdil, să-i ciupesc: unii se zbat și încearcă să fugă de mine - și aceștia mai au șanse, însă alții nu mai au nici un fel de tresărire. Îi las să moară puțin câte puțin până își dau singuri seama că puteau să trăiască la fel, cu același crez despre viață, și anume că nimic nu contează dar că se pot folosi de asta pentru a trăi ferciți, nepăsându-le de nimic și având totul, pentru că un om dacă nu depinde de nimic se poate spune că e liber. Iar unii când își dau seama de asta este deja prea târziu: lacrima ieșită din ochiul șters de viață începe să se prelingă prea trist. Lacrima e cu atât mai mult fierbinte cu cât nenorocitul se știe fără cale de întoarcere: a trăit atâția ani în beznă încât și-a irosit toată viața. Iar când și-a dat seama de asta deja începe să simtă cum se moare cu adevărat.
     Și mult mai tragic e faptul că unii din acei îngeri decăzuți, deși mai au încă mâini și picioare, se cred foarte superiori. Se văd întotdeauna deasupra tuturor. Iar dacă încă nu se văd superiori, luptă cu înverșunare pentru a se vedea acolo unde cred ei că le este locul. Și, mai mereu, îngerii aceștia decăzuți luptă împotriva a tot ce li se pare a fi obstacol. Și după atâtea urcușuri și coborâșuri, pline de satisfacții dar și de prea multe neîmpliniri, ei ajung în fața morții și se gândesc la ce-au făcut în viață. Își spun în sinea lor că nu au trăit degeaba. Și totuși, undeva în colțul ochiului, se vede o umbră de îndoială: se observă clar că vor să mai traiască. Le este frică de moarte nu doar pentru că le încetează viața ci mai ales pentru că ratează ocazia să vadă cum e să trăiești departe de orice grijă, cum e să trăiești în afara timpului, în afara istoriei. Și mor cu lacrimile în ochi. Iar aceștia nu sunt cu nimic mai presus decât cei ce nu și-au făcut vreo o iluzie în viață dar s-au rezumat doar la resemnare.
     Și dacă ar vedea cum poate trăi un înger decăzut și mai apoi renăscut, ar vrea ca să trăiască viața iar, de la început. Și-atunci ar veni îngerul renăscut la cel de pe patul de moarte și i-ar arăta de câte ori a încercat să-i "arate" asta. Și ceea ce spun e valabil pentru ambele cazuri de îngeri decăzuți: și pentru cei care și-au pierdut vederea și sunt conștienți de asta, și pentru cei care și-au pierdut-o dar care nu vor să recunoască sau să creadă.
     Iar îngerul renăscut continuă să trăiască fiecare sutime de secundă în parte, fiecare clipă multiplicată la infinit încât timpul și-a pierdut de mult noțiunea pentru el. Iar totul e minunat și prea perfect, deși poate nu e deloc. Esențialul este că toate sunt firești, deși ele nu par. Totul merge de la sine dacă știi cum să privești lucrurile.
     Acest înger renăscut când ajunge în fața morții nu regretă nimic, tocmai pentru că nu are nimic de pierdut. Ceea ce a avut în viață, efemer sau mai puțin efemer, l-a făcut să aprecieze viața așa cum este ea.