Îmi construiesc fericirea pe resturile societății

Îmi construiesc fericirea pe resturile societății. sunt un soi de țigan modern care se hrănește din ceea ce societatea modernă consideră rebut.

6 mai 2010

Crack Angels

[Ideea mi-a venit pur și simplu: stăteam în pat și, în timp ce mă minunam cât de alb e tavanul din camera mea, mi-a apărut în minte o imagine destul de bizară, și totuși, cred eu, foarte banală: zeci de îngeri picau din cer și se loveau tare de asfalt, sărindu-le aripile în toate părțile. Plecând de le ideea că oamenilor li se oferă șansa de a renaște, am debitat următoarea povestioară...]

[Cam așa gândeam prin 2000... adica pe la 21 de ani]

     Mergând pe stradă fără nici un reper am observat că pasul meu nu duce nicăieri. Și atunci am luat-o mai domol: pasul meu devenea încet, totul din jur îmi sărea în ochi. Cu alte cuvinte m-am luminat de-odată: vedeam atâtea lucruri pe care dacă aș fi mers repede nu le-aș fi putut observa. Și pasul fiindu-mi prea lent, începeam să vad cum îngeri cad mereu în jurul meu, lovindu-se de asfalt și rupându-și aripile. Aceștia, foarte supărați, se ridică întotdeauna de pe jos, și, răniti, încearcă să zboare iar. Însă durerea lor devine și mai mare: aripile cusute le atarnă prea greu. Nu le-au mai rămas decât mâinile și picioarele.
     Abia ținându-se pe picioare aceștia încearcă să se ghideze după mersul meu. Însă, pentru că eu merg mult prea lent, unii încearcă să meargă mai repede. Neținând pasul cu mine, aceștia alunecă și cad, rupându-și și picioarele, rămânându-le astfel doar mâinile. Iar uneori aceștia rămân și fără mâini, și încearcă să se târască pe lângă mine: unii mă imploră, alții mă ignoră, cum și eu îi ignor, pentru că îi las să nu mă bage în seamă, însă unii nici nu mă observă, deși eu, câteodată, îi apuc de trupurile lipsite de mâini și picioare și îi ridic cam pe la nivelul privirii mele. Plin de stupoare observ că sunt și orbi.
     Vreau să-i compătimesc. Îi întreb cum de îi-au pierdut vederea, dar ei se prefac că nu mă aud. Țip, mai mult din indiferență, și totuși curios să văd ce se mai întâmplă: nimic. Observ cu ocazia asta altă infirmitate: nici să audă ei nu mai pot. Încerc să le fac semne, bineînțeles celor ce nu au orbit. De la unii reușesc să mai scot câte ceva: un zâmbet, o tresărire, o privire încruntată - observ că mai sunt speranțe, dar în mare parte toți sunt lipsiți de vedere, așa că semnele făcute de mine sunt în van. Mă apuc să-i gâdil, să-i ciupesc: unii se zbat și încearcă să fugă de mine - și aceștia mai au șanse, însă alții nu mai au nici un fel de tresărire. Îi las să moară puțin câte puțin până își dau singuri seama că puteau să trăiască la fel, cu același crez despre viață, și anume că nimic nu contează dar că se pot folosi de asta pentru a trăi ferciți, nepăsându-le de nimic și având totul, pentru că un om dacă nu depinde de nimic se poate spune că e liber. Iar unii când își dau seama de asta este deja prea târziu: lacrima ieșită din ochiul șters de viață începe să se prelingă prea trist. Lacrima e cu atât mai mult fierbinte cu cât nenorocitul se știe fără cale de întoarcere: a trăit atâția ani în beznă încât și-a irosit toată viața. Iar când și-a dat seama de asta deja începe să simtă cum se moare cu adevărat.
     Și mult mai tragic e faptul că unii din acei îngeri decăzuți, deși mai au încă mâini și picioare, se cred foarte superiori. Se văd întotdeauna deasupra tuturor. Iar dacă încă nu se văd superiori, luptă cu înverșunare pentru a se vedea acolo unde cred ei că le este locul. Și, mai mereu, îngerii aceștia decăzuți luptă împotriva a tot ce li se pare a fi obstacol. Și după atâtea urcușuri și coborâșuri, pline de satisfacții dar și de prea multe neîmpliniri, ei ajung în fața morții și se gândesc la ce-au făcut în viață. Își spun în sinea lor că nu au trăit degeaba. Și totuși, undeva în colțul ochiului, se vede o umbră de îndoială: se observă clar că vor să mai traiască. Le este frică de moarte nu doar pentru că le încetează viața ci mai ales pentru că ratează ocazia să vadă cum e să trăiești departe de orice grijă, cum e să trăiești în afara timpului, în afara istoriei. Și mor cu lacrimile în ochi. Iar aceștia nu sunt cu nimic mai presus decât cei ce nu și-au făcut vreo o iluzie în viață dar s-au rezumat doar la resemnare.
     Și dacă ar vedea cum poate trăi un înger decăzut și mai apoi renăscut, ar vrea ca să trăiască viața iar, de la început. Și-atunci ar veni îngerul renăscut la cel de pe patul de moarte și i-ar arăta de câte ori a încercat să-i "arate" asta. Și ceea ce spun e valabil pentru ambele cazuri de îngeri decăzuți: și pentru cei care și-au pierdut vederea și sunt conștienți de asta, și pentru cei care și-au pierdut-o dar care nu vor să recunoască sau să creadă.
     Iar îngerul renăscut continuă să trăiască fiecare sutime de secundă în parte, fiecare clipă multiplicată la infinit încât timpul și-a pierdut de mult noțiunea pentru el. Iar totul e minunat și prea perfect, deși poate nu e deloc. Esențialul este că toate sunt firești, deși ele nu par. Totul merge de la sine dacă știi cum să privești lucrurile.
     Acest înger renăscut când ajunge în fața morții nu regretă nimic, tocmai pentru că nu are nimic de pierdut. Ceea ce a avut în viață, efemer sau mai puțin efemer, l-a făcut să aprecieze viața așa cum este ea.

A fi eu

Fâşâit. Fâşâit distorsionat. Şi undeva foarte departe se incheaga o melodie. Dar abia perceputa. Senzatie mai degraba ca e doar o aparenta.
Asta e unul din modurile mele preferate de a asculta muzica. Ma face sa ma simt mai aproape de ceea ce sunt, mai aproape de mine.

Cand pot sa privesc o femeie in ochi fara sa ma intimidez si in acelasi timp, fara sa fiu trufas... sunt eu.

Intr-o comunitate, sunt eu, cel real, doar daca tac si nu schitez nici o stare. Nu sunt trist, nu sunt furios, nu sunt bucuros. Sunt eu. Daca incep sa rad, ma transform. Cateodata in ceva grotesc, dar cel mai adesea in ceva frumos. Frumos pentru cei din jur. Cand sunt deprimat intr-o comunitate, sunt urat din toate aspectele. Si da, nu sunt eu.

"De ce nu zambesti?"
"Nu mai fi deprimat!"
"Cata tristete in aer!..."

"Eu ma simt bine asa! E starea mea naturala."
"Daca vrei sa ma faci sa zambesc, simt mai degraba discomfort..."

"Nu-ti place petrecerea asta?"

"Ba da! Dar nu am de ce sa adopt un comportament care nu ma reprezinta. Nu pot sa sar in sus de bucurie, pur si simplu. Eu ma bucur si fara sa zambesc. Uite! Imi acopar gura: cum ti se par ochii?"

"Da. Iti zambesc ochii. Totusi pari prea serios."

"Mie intotdeauna mi-au placut oamenii seriosi."
"Ii percep ca pe apropiatii mei."

Intr-un loc plin de oameni frumosi eu ma simt nelalocul meu. Intr-o petrecere pe malul marii unde toata lumea sare in sus de atata bucurie, eu prefer sa ma urc pe schela amplasamentului, deasupra multimii, si sa pun proiectii video. Comunic cu ei printr-un mijloc mult mai accesibil mie. Proiectiile mele nu sunt impotriva lor. Dincontra. Ele contin imagini cu ei de pe plaja, camuflati cu ajutorul efectului de contralumina. E frumos. Mici videocarti postale invechite. Atmosfera libertatii aproape absolute pe care ti-o da marea. Micile mele mesaje le presar subtil. Stiu ca nu au timp de discutii vizuale, dar le arunc pe ecran. Le zic ideea mea de a baga in priza vechile televizoare analogice si sa inchida computerele. Nu vede nimeni mesajul. Sunt prea fericiti. Nu au nevoie de alt tip de fericire. Nu ma deranjeaza ca nu nu-mi vad mesajul. Continui sa comunic prin intermediul asta pentru ca e unul pe care il fac fara sa ma transform. Sunt chiar eu. De atata fericire diferita de a mea, oamenii astia frumosi se pervertesc. Alcoolul pluteste in respiratia tuturor. Obscenitati. Variante grotesti de a face dragoste. Fericire poleita. Nu mai pot sta in mediul asta. Orice farama de comunicare a disparut complet. Nu e mult dupa miezul noptii dar prefer sa ma retrag. Ma duc sa dorm linistit, dar dorm ca pe ace.

Un singur exemplu de grea comunicare ma apasa. Cel cu femeia pe care o pretuiesc. Si care nu a putut veni pe teritoriul libertatii absolute. Poate pe taramul asta neutru am fi deschis mai multe canale de comunicare intre noi. Dar nu a mai putut ajunge.

Ca sa evit contactul cu lumea frumoasa care se urateste, merg pe plaja foarte mult. Ajung pe o coasta unde micii aventurieri ai plajei nu mai inainteaza. Imi stabilesc o baza. Imi inchipui ca sunt naufragiat si imi fac o coliba din iarba si bete. Simt iar ca sunt eu. Marea lor nu e ca marea mea. A mea e mai frumoasa. De atata beatitudine adorm in noua mea casa careia nu i-am facut inca acoperisul. Imi propun sa dorm aici peste noapte. Peretii construiti din iarba tin adapost. Soarele ma prajeste. Culoarea pielii mele este iar intunecata. A revenit la normal. Dupa doi ani de zile de maltratare, de lipsa a contactului cu soarele, reuseste sa fie iar ea. Adorm si visez acelasi tip de vis: ca si cand e cu ochii deschisi. Visez ca a venit si ea, si suntem singuri pe plaja. Cand visez sunt iarasi tot eu. Sunt multe momente cand pot fi eu.

Cand ma trezesc constat ca incepe ploaia. Plaja lor e deja acoperita de ploaie. Plaja mea e inca insorita. Imi dau seama ca nu am acoperis deasupra capului, iar ca sa ajung la primul adapost trebuie sa merg prin ploaie destul de mult. Aici am sansa sa scap ploii, sau sa construiesc repede un acoperis noii mele locuinte neterminate. In apropiere e un soi de planta ce aduce a rapita, cu flori galbene si tulpina inalta. Incropesc repede un acoperis. Mai gasesc si niste pungi de plastic pe care le desfac si consolidez acoperisul. Ma gandesc ca e bine uneori ca mai exista turisti care arunca gunoaiele in natura. Deja ploua. Intru in noua mea locuinta. Dupa o ora de plouat sunt multumit de coliba. Mai trebuie un pic lucrat la detalii. Dupa inca o jumatate de ora nu mai gandesc asta. Coliba e un esec. A inceput sa picure inauntru. Singurul loc unde nu ploua este bineintelles sub pungile de plastic. Restul de acoperis si pereti din iarba ajuta ca ploaia sa cada doar vertical. Ca sa nu ma ude ploaia trebuie sa adopt pozitia de meditare a celor ce practica kung-fu, sau cum se mai spune "in vine". Constat ca mainile nu am unde sa le ascund, si le las sub picaturile ploii. Dupa inca o jumatate de ora, o alta constatare: pozitia in care stau e una dureroasa pentru picioarele mele. Am de ales intre a suferi de durere sau a fi udat. Prefer suferinta pentru moment. Cand imi amortesc picioarele ies pentru 30 de secunde in ploaie. Intru inapoi pentru ca imi dau seama ca nu am schimburi, iar noaptea este destul de racoare aici. Si astept sfarsitul ploii, care intr-un tarziu chiar vine. Pe tot parcursul ploii am constientizat cat de fascinanta poate fi ploaia de vara cu tot cu sunetele, mirosurile si efetele vizuale ale ei. Tunetele si fulgerele la inceput erau undeva in dreapta mea, pe uscat, ca apoi sa se miste spre stanga, in mare. Ca o doamna furioasa care a avut ceva de spus. Si am ascultat tot ce a spus.
Profit un pic de pe urma ei si intru in apa marii care in urma schimbului de comunicare cu ploaia a devenit mai calda si mai primitoare. Cum ar spune unii, marea a facut dragoste cu ploaia.
Vin si amicii mei de pe plaja populata ca sa ma salveze si raman uimiti cand gasesc un Robinson gol facand baie. Ei fiind toti infofoliti in haine groase si tremurand de frig in masina.
Plec cu ei cu gandul de a ma intoarce aici cu prima ocazie. Deja este casa mea. Inca un loc unde pot fi eu.

Pe plaja lor gasesc totul la fel astfel incat sa ma faca sa nu pot fi eu. Asa ca prefer sa ma plimb printre ei fara sa scot o vorba. Ma gandesc la ea bineinteles si chiar la faptul ca ar deranja-o treaba asta. As vrea sa o vad zambind. Dar privirea mea vede doar nisip ud. In afara ariei mele de privit sunt peste tot teribilisti imbatati si care nu-mi dau spatiu. Au toata plaja si m-au gasit chiar pe mine. Unul se vrea chiar generos si imi aduce un scaun de la un bar tocmai langa valurile marii. Refuz politicos fara sa scot un cuvant. Sunt ca un magnet pentru lucrurile care nu-mi plac. Probabil acelasi tip de magnetism pe care il are ea asupra mea.

Noaptea incepe si mai prost ca cealalta. Ma abordeaza o tipa frumusica dar cu mintea total sub efectele alcoolului. Macar de muzica nu ar fi atat de cliseica si in seara asta. Dar nu am noroc si ma duc la culcare iar devreme.

Imi pun castile in urechi si ascult ceva fâşâitor. Sunt iar eu. Dar fara ea. Usor mi se strecoara senzatia ca nu mai sunt eu. Chiar si atunci cand am toate motivele sa fiu eu.

Vreau asa de mult sa fiu eu.

Nevoia de femeia in jurul careia latru si dau din coada

De aproape trei zile stau numai in casa si nu imi mai vine sa ies afara...
Imi tot zic sa ies macar la o plimbare, chiar si singur (sunt prea singuuur!!) ...Si am uitat. Ma uit intr-una pe geam cum se duce lumina zilei cu parere de rau ca mi-am mai "bagat picioarele" in inca o zi.
Macar nu mai ma duc la munca.
Poate ca nu mai am chef sa ies si din cauza ca femeia in jurul careia latru si dau din coada mi-a zis ca nu mai vrea sa ma vada. Cel putin o perioada...
Si ce mult imi lipseste compania ei!
Si stau. Pe net bineinteles. Descopar menirea blogului. E pentru oameni singuri. Cei ce citesc bloguri se simt singuri si cauta pe cineva. Iar cei ce scriu bloguri se simt si mai singuri.
Deci mi-am facut blog.
Intr-un tarziu niste prieteni ma invita seara in Herastrau. Dupa trei zie...
Merg. E frumos. Stam in padure. Ma trantesc pe iarba si ma uit la Carul Mare. In jurul nostru totusi se aud masinile de pe strada.
Iar eu nu mai am nici o veste de la tipa in jurul careia latru si dau din coada. A disparut complet.
Nu ma duc acasa. Mi-e frica de singuratate. Dorm la prietenii care m-au scos din casa.
Visez. Visez ca si cand am ochii deschisi:
Mergem cu autobuzul. Suntem la prima usa. Stam imbratisati ca un cuplu care trece prin ceva greu. Nu vorbim. Linistea ne apropie cel mai mult. Ea sta pe scara, o treapta mai jos de mine. Cu capul pe pieptul meu si-mi asculta inima. Isi ridica privirea si imi cauta buzele. I le dau. Mi le savureaza scurt. Ma imbratiseaza si mai strans. Are nevoie de energia mea la fel de mult cum si eu am nevoie de a ei. In spatele nostru este o prietena buna. Se uita la noi si e fericita.
Ma trezesc. Imi dau seama ca a fost vis, dar il iau mai degraba ca pe o viziune. Gandul asta ma pune pe picioare.
Prietenii mei sunt demult treziti. Mergem impreuna intr-un oras vecin.
Pentru prima data in viata mea merg intr-o rafinarie de petrol. Acolo intram in tot felul de tuneluri stramte si ciudate. Totul e dezolant intr-un mod destul de placut. Mai industrial loc ca aici nu e nicaieri. Deja ne-am adaptat mirosului de petrol.
Ne tot plimbam.
Ajungem la o ferma de dresat caini. E prima data cand vad si asa ceva. Foarte multi caini. Unii superbi. Dar mie personal mi se pare ca isi pierd din personalitate odata cu acest dresaj. Dar e doar parerea mea de necunoscator si doar cititor de expresii. Atat umane cat si animale.
Ne intoarcem in capitala. Daca prietenii mei nu ar locui la etajul 10, m-as sufoca in momentul asta. Si din cauza orasului si din cauza ca nu am nici o veste de la ea.
Stau pe balcon si ma uit pe cer. Pare nesfarsit de la ultimul etaj. Incerc sa ma bucur de pe urma aerului racoros. Cat am mers cu masina am stat intins pe bancheta din spate tot ca sa vad mai bine cerul. Acum se innopteaza. Mancam cartofi prajiti si ne uitam la un film prost, bineinteles hollywoodian. Prietenii nu rezista si adorm. Ma duc si eu in cealalta camera.
Butonez un joc simplu si stupid de pe laptop. Nu gresesc nimic. Nivelele nu se mai sfarsesc. Ce stupid!!!
La fel ca si nevoia mea de tipa in jurul careia latru si dau din coada.

Liniste

E liniste.
Nimic in casa care sa faca zgomot. De vreo 8 ore s-a interrupt curentul. Cat sunt acasa nu mai pot sa fac nimic. Ma gandesc ce sa fac. Am stat ceva timp doar gandindu-ma la mine. Am timp sa ma gandesc la propria persoana. Imi place. Asta pentru ca in ultima vreme chiar am inceput sa ma pierd, sa nu mai am constiinta propriei identitati.
Imi dau seama ca linistea din casa este exact ce aveam nevoie. Nu m-as fi gandit inainte. Din instinct vreau sa dau drumul la muzica. Nu e current. Zambesc. Uitasem. Ce sa fac acum? Trebuie sa-mi umplu timpul cu ceva. Si de ce neaparat “trebuie”? Ma las mai comod pe spate in fotoliu si ma uit in tavan. Imi dau seama ca nici afara nu vreau sa ies. Vad biblioteca la un moment dat: carti cumparate chiar de mine cu gandul de a le citi zac prafuite pe rafturi. Hmm... Ce frumos! In sfarsit am timp sa citesc! Buna treaba asta cu intreruptul curentului! Imi aduc aminte de o carte care imi placea si nu am mai terminat-o: “Viata ca o corida” a lui Octavian Paler. O iau bucuros si prins iar de vraja cititului “infulec” din ea cu pofta.
Placerea cititului nu se compara cu nimic. Timpul trece fara sa ai constiinta scurgerii lui.
La un moment dat se aprinde lumina. Se aude muzica. Se aprind televizoarele. Masinile de spalat. Cuptoarele cu microunde... Ce vacarm!
Viata alimentata cu electricitate e trista. Nu te mai poti bucura de libertate.
Si ce de zgomote!
Eu unul pentru o vreme mi-am scos sigurantele de la tabloul electric.
In sfarsit am reusit sa ma regasesc. Datorita unei intreruperi de curent.
Totul din jurul meu are o importanta aparte. Doar ca nu sunt mereu constient de asta.

(scrisa pe 14 septembrie 2005; intretimp s-au strans si mai multe carti necitite...)

Traiesc - Nu cu mintea

Cu cât rostesc mai multe cuvinte, cu atât idea isi pierde conturul. Cu cât incerc sa fiu mai bine inteles, cu atât aduc mai multa ceata... Si o arunc inconstient in jurul meu. Si pe urma ma trezesc ca nu mai vad pe nimeni. Sunt infundat in ceata. Stiu cine sunt. Stiu ce sunt. Dar nu stiu ce e in jurul meu. Totul e atât de diferit decât il percep. Poate ‘‘nu stiu’’ sa percep.
Nu cred asta. Am incredere in simturile mele.
TRAIESC ORICE ADIERE DE VÂNT. O simt mai bine decât ceilalti poate si din cauza plamânilor mei aproape nimiciti.
TRAIESC ORICE SUNET. Pianul de pe casetele vechi il savurez si imi imaginez ca stiu prin ce a trecut artistul când a ‘‘cântat’’. Nu stiu sigur prin ce a trecut când a compus, dar cred – pentru ca simt ceva – ca stiu prin ce a trecut când a pus mâna pe clape pentru inregistrarea pe care o ascult. Aiurea! Si robotii pot cânta la fel de bine. Ar spune unii. Totusi incerc sa cred ca micile “inflexiuni” le percep, si ca ele exista de fapt. Traiesc orice aud. Cred asta. Sunetul facut de apa robinetului de la baie din cauza presiunii mari parca “vrea” sa-mi dea o stare de liniste. Apa fierbinte contribuie hotarâtor. Robinetul de la chiuveta, la fel, contribuie si el: s-a slabit o garnitura si picura monoton. Undeva, cam la doua etaje, deasupra apartamentului, se cearta cineva. Daca bag urechile in apa si las sa intre påna la timpane aud cearta ceva mai bine. Mai tare dar mai distorsionat. Apa ce cade cu presiune ma duce cu gândul la filme cu scafandri. Si aproape ca ma linistesc.
TRAIESC ORICE MIROS. De orice natura. Acum am noroc. Samponul meu miroase a piersici. Mirosul lui imi capteaza toata atentia. Nu mai ma gândesc la absurdul din jur. Acum doar miros.
TRAIESC TOT CE GUST. Acum am bomboane. Am luat câteva din ale nepotului. Sunt de capsuni. Ieri am baut un merlot de Mulfatlar. Beau mult merlot. Mai beau si cabernet sauvignon. Le beau mai mult de Mulfatlar si Pietroasele. Restul nu ma atrag. Poate moldovenesti. Alte soiuri as mai bea poate Feteasca Neagra, Riesling si chiar o Busuioaca, desi e cam dulce pentru mine.
TRAIESC ORICE VAD. Am afisul de la AV Motional. O bucatica de arta. E un afis pe gustul meu. Mai am unul din Iasi: Fuck Underground. Cu o zi in urma am fost la un târg de creatie. Undeva, intr-o vila parca abandonata, câtiva artisti si-au expus piesele. Tablouri, ceramica, ceasuri, poze. Mi-a placut ideea ca putea oricine sa contribuie la “decor”. Dadea o tenta grotesca la prima vedere dar daca analizai mai bine era un haos destul de inteligibil. Nimeni nu a pus, desenat sau scris ceva fara sa aiba ceva real de transmis, chiar si in cazul celor care erau clisee. Chiar in ziua aia ma “jucasem” un pic: am fotografiat un desen de-al meu de pe peretele crapat din camera mea. L-am prelucrat un pic pe calculator si l-am imprimat pe o hârtie fotografica. Mi-a placut. Am luat fotografia cu mine. Nu stiam initial de târg. Acolo am scos poza, am agatat-o cu un cârlig de perdea, si totul se lega, exista o armonie. Asa imi place mie: sa existe mereu conexiune intre individ si mediu, dar din ambele directii.
In concluzie TRAIESC TOTUL.
Totusi de ce simt ca ceilalti traiesc altceva? De ce simt ca traiesc doar clisee ceilalti? De ce cred eu ca ei traiesc doar ce au fost invatati sa traiasca?
Si uite asa ajung sa am idei aiurea cum ca ar fi de exemplu ca de fapt ceilalti nici nu exista. Sau ca eu fac parte dintr-o alta specie, eventual de pe alta planeta...
Asadar asta e buba: TRAIESC DOAR SIMTURILE. NU SI CU MINTEA.
Si daca ar fi asa, atunci cum ar fi in cazul in care as trai spiritual? Mi-ar muri toate celelalte simturi? Nu aer, nu sunet, nu miros, nu gust, nu imagine?
Teorii stupide si asta doar din cauza cuvintelor care mereu au fost sarace.

(scrisa in decembrie 2004 si incredibil, dar nu m-am schimbat)

Maine a fost

Sunt trist. Poate cel mai trist om de pe pamant. Si nu pentru ca "m-a parasit Vasilica". Si nici pentru ca poate n-o sa intâlnesc niciodata o Vasilica. Sunt pur si simplu trist. Un om pur si un om simplu: un om trist. Ca o joaca de cuvinte este si viata mea. Daca n-ar fi metaforele, viata... Dar cine mai pune pret pe metafora?
Sunt asa de trist incât daca as lasa sa-mi curga lacrimile pâna când nu voi mai fi n-ar mai ramâne nici un petec de pamânt... Halal potop! "Asta-i un om periculos! Inchideti-l! Nu vrem sa luam parte la potopul lui patetic. Impuscati-l! Aruncati cu pietre in el!" Iar eu as raspunde precum Iisus, dar as fi inca un plagiator nenorocit. Asa ca nu o fac.
Lacrima nu curge. Motivul este doar patetismul. Nu pentru ca as fi pus la zid de "ceilalti". Arat atât de demn de "pietrele" celor din jur când plâng incât parca si eu mi-as arunca una in figura schimonosita si umeda.
Dar de ce oare asta? Pentru ca asa am fost educati si crescuti, sa credem ca un om care sufera nu e demn de respectul nostru? Unde a disparut oare si ultima urma de umanitate care se mai gasea in noi? "Pe canal odata cu resturile noastre fiziologice" parca mi-ar raspunde un copil obraznic. Un copil obraznic care poate stie mult mai multe decât mine. Oare sunt prea depasit de secolul asta? Sau poate prea din viitor? "Auzi: umanitate! Unde te crezi ba? In Renastere?"
"Da-ti ba singur palme, pana nu ti le da altcineva, si trezeste-te odata!" Mi le dau si eu, mi le dau si altii dar de "trezit" tot nu ma trezesc. Sincer sa spun, eu cred ca poate sunt singurul om TREAZ. Parca toti au luat-o razna. "Ti se pare! Vezi poate ti-e foame!" Plini de sarcasm sunt oamenii in ziua de azi.
Un om cu adevarat inteligent sigur e un om trist. "Un om destept si-ar vedea de treaba, si n-ar scrie porcarii. Daca zici ca esti inteligent de ce nu-ti vezi de viata? Si lasa porcariile astea. Totul trece! Bucura-te de viata! Treci peste! Uita! Ignora! Fii inteligent!" Imi vine usor a râde, dar e trist. Asta-i solutia pentru oameni: ignoranta. Oare nu se pacalesc singuri? Oare un om lucid nu realizeaza ca nu te poti pacali singur? Mai e un om lucid cel care reuseste chiar sa traiasca de dupa perdeaua minciunilor, si sa nu fie afectat? Ori e un om lipsit de orice urma de sentimente, ori este chiar un om... pe care lipsa ratiunii il ajuta enorm. Vorba aceea "Ferice de cei saraci cu duhul"...
Deci, putem sa spunem ca un om inteligent e un om fericit? Cel putin total fericit?
Eu unul, daca mi-as gasi linistea sufleteasca, pe care, trebuie sa recunosc, mi-am cam pierdut-o in ultima vreme, tot as avea momentele mele de tristete. Nu am cum sa ignor ceva ce e evident de când a aparut omul pe pamânt si anume natura sa. "Ce te legi omule de natura umana? Te crezi cumva un din'ala care-si zice supraom?" Ba din contra, unul din motivele pentru care as fi in continuare trist este ca si eu sunt un biet om, care are momentele lui de decadere. Totusi ma bucur ca sunt constient de asta si ca ma lupt sa nu ma las mereu prada instinctului. Nu sunt decât inca un om odios, dar sunt in acelasi timp un om cu sufletul pur. Sunt odios mai mult din punct de vedere fizic, desi uneori sunt tentat sa-mi urasc semenii, singurul lucru care ma opreste la timp fiind doar ratiunea. De aici si concluzia ca sunt un om inteligent. Un om lucid si-ar da seama imediat de ce se intâmpla in jurul sau si nu s-ar lasa prada capcanelor mintii. Uimitor, dar chiar faptul ca n-ai cum sa te impotrivesti naturii oamenilor ma face sa fiu mai tolerant cu ei.
"Ai terminat?" De-abia am inceput.
"Ma plictisesti! Zi si tu ceva ca lumea! Uite, de exemplu cum sa faci o crima perfecta."
Lumea in ziua de azi e intr-o permanenta fuga: fuga dupa fericire, fuga dupa bani - oare fac pleonasm? In ziua de azi sensul cuvintelor nu mai este cel pe care l-am invatat la scoala - fuga dupa afirmare, dupa stralucire si tot asa. Daca esti pictor ti se cere sa faci totul la comanda. Nu faci asta, esti un pictor fara talent. Si uite asa valoarea are o cu totul alta conotatie in ziua de azi. Daca faci filme, mai bine te apuci de pornografie. Alea se vând chiar daca sunt proaste. Daca faci un film plin de arta si cu mesaje, unele puternice, altele mai subtile, esti considerat slab si lipsit de perspectiva daca nu il faci si cu un pic de "actiune" in el, cu un pic de muzica mai "care sa-ti ridice adrenalina", eventual sa introduci si o poveste de dragoste ca sa poata vedea publicul cum se face dragoste...
"Si ce vrei 'mata sa transmiti, ca pe mine m-ai "p i e r d u t" complet!..."
Am observat o chestie importanta zilele astea: oamenii trebuie luati de mâna si sa li se spuna la ureche ce mesaj a fost in filmul pe care tocmai l-au vazut si din care nu au inteles mai nimic. Trist.
Oare oamenii dupa cum devin mai pragmatici, in limbajul lor: mai "inteligenti", isi pierd si din capacitatile intelectuale care le asigurau o perceptie la nivel psihologic? Oare ar trebui spus ca omul in ziua de azi nu a devenit PROST, având in vedere ca se descurca când e vorba de supravietuire, ca e INTELIGENT? Sau ar trebui sa recunoastem ca omul din ziua de azi e "doar" un pic NEBUN?
Un om inteligent, adica un om rational, plin de luciditate, nu ar fi in nici un caz nebun. Cei doi termeni se resping. Dar ce-l face pe omul secolului nostru sa para atât de feroce si lipsit parca uneori de orice urma de umanitate?
Ce-l face sa fie mai frivol ca niciodata? Mai superficial, mai fals si mai lipsit de orice urma de demnitate? Pentru ca trebuie sa recunoastem ca oamenii in ziua de azi sunt atinsi in orgoliu doar daca iti sunt egali sau mai puternici decât tine din punct de vedere social.
Ce-l face pe om sa fie atras mai mult de peisajele pline de verdeata si cu soare, si sa se oripileze in fata celor apocaliptice, care, sincer, pe mine intotdeauna m-au fascinat.
Ce-l face sa alerge dupa distractii in schimbul zilelor in care ar sta lenes in fotoliul lui, singur acasa.
De ce alearga? Pentru ca "timpul inseamna bani"?
Sunt trist. Trist ca nu prea am cu cine sa vorbesc la un pahar de vin. Trist ca nu am o iubita careia sa-i ofer dragostea mea. Iar eu am atâta iubire de oferit...
Si ca de obicei, asa cum fac scriitorii mereu, traiesc doar speranta ca va exista o persoana care imi va citi rândurile si se va simti mai putin singura in lumea asta, constatând cât de bine ne-am fi inteles.
Ce bine ar fi daca acea persoana nu mi-ar citi cartea abia dupa ce eu nu voi mai fi fost...

*
- Ce-i asta?
- La ce te referi?
- Ai primit vreun articol pentru revista, sau l-ai scris tu?
- Vrei sa-l cunosti?
- A, nuu... Eram doar curioasa.
- Daca vrei sa-i transmit ceva...
- Nu.

*
Sunetul muzicii se loveste de peretii camerei mele intr-un asa mod de parca ar fi pentru ultima oara... Sticlele goale de pe sifonier suna intr-un acompaniament bizar incât ma pierd din lumea ideilor concrete si alunec in cea a viselor. Nu realizez asta, dar am adormit de mult.

*
- La masa! Hai ca se raceste mâncarea!

*
Imi displac momentele in care ceva se intrerupe brusc. Parca ceva din mine moare un pic in astfel de momente. Un exemplu ar fi acela când te uiti la un film pe un post de televiziune si atunci când e un moment mai plin de intensitate: BANG! Publicitate! Ma gândesc ce farmec mai are sa te uiti la un film pe vreun post de televiziune daca stii de la bun inceput ca urmeaza reclamele chiar atunci când incepi sa intri in atmosfera filmului. Daca ar urma macar dupa ce momentul se va fi consumat. Dar asa nu merita deloc: ramâi profund dezgustat. Cum sa mai priceapa omul despre ce este vorba in film daca nici macar nu-l lasa sa-si faca o cât de mica impresie despre el. Si uite asa incepi sa-ti procuri filmele singur, nu pentru a incepe o afacere ci pur si simplu pentru a le vedea in liniste si fara a fi intrerupt de nimeni... Eu unul asa fac.

*
Visez ca te tin in brate. Ca iti miros parul... "Ma adulmeci!" Zâmbetul tau ma ridica pe culmi nebanuite ale fericirii. Cu ochii jucausi te cuibaresti in mine si-mi soptesti ceva ce abia deslusesc. Ai vrea sa...

*
- Hai ca s-a racit mâncarea! Somnorosule!

*
Oamenii se feresc de adevar. Eu nu. Deci, eu nu sunt om? Sau oamenii cad usor in prapastia minciunilor, iar eu sunt doar unul dintre cei care reusesc sa ramâna deasupra ei?
De multe ori am fost pus in situatia sa-mi dau seama ca persoana de lânga mine nu ma atentioneaza ca informatia pe care o detin, si pe care o cred adevarata, este total eronata, iar ea prefera sa taca din gura. Probabil o face ori din rautate, ori pentru ca nu vrea sa ma jigneasca. Sincer, ma simt jignit tocmai pentru ca nu-mi spune unde gresesc.
~n schimb eu sunt un om direct. Spun imediat celui de lânga mine daca face vreo prostie. Bineinteles, cum omul se gândeste mai intâi la propria persoana, ia atentionarea mea drept o ofensa.
Uneori lipsa asta de comunicare din partea celorlalti, si mai ales incapatânarea cu care ei refuza sa comunice, ma face sa simt ca nu are nici un rost sa-ti bati capul de pomana. Dar oare daca as face asa nu as fi inca un motiv pentru care prostia se perpetueaza? Sa vezi o prostie si sa taci din gura. Sa vezi apoi cum prostia aia, pe care tu ai lasat-o cu vederea, ca devine deja un fenomen. Mâine, poimâne, chiar sa asisti cum ea se preda in manualele din scoala. E o teorie destul de buna ca la baza tuturor prostiilor un factor foarte important este ignoranta.
Mie imi place sa ma deschid sufleteste in fata omului. Daca nu o fac nu ma simt in largul meu. Consider ca e mult prea neplacut si neconfortabil sa pândesti fiecare gest al semenilor tai pentru a analiza si a considera când sa faci ceva si când sa nu faci.
"Amice, nu esti deloc bun in meseria asta! Du-te si cauta-ti alta!" "Multumesc din suflet pentru ca mi-ati spus. Mi-ati facut un bine. Eu credeam ca ma descurc. Toti subordonatii mi-au spus ca fac treaba bine."
"Iubit-o, esti oribila cu fardurile alea de pe fata. Singurul moment când imi place chipul tau e atunci când facem baie. Ador sa te vad naturala. Pacat ca nu pot sa te vad asa mereu." " Dragule, de ce nu mi-ai spus pâna acum? Eu credeam ca te-ai plictisit de mine."

*
- Imi faci o carte de vizita noua?
- Nu-ti mai place aia pe care ti-am facut-o?
- Ba da... dar stii si tu cum e...
- Nu stiu.
- Are prea multa arta in ea. Trebuie mai degraba ceva concis si la obiect.
- Asa nu va fi decât o alta nenorocita de carte de vizita. Ceva care nu atrage atentia deloc. Probabil inca o risipa de hârtie.
- Imi faci, te rog?
- Nu.
- Bine! Nici nu stiu de ce ma rog de tine când pot sa ma duc la orice centru de papetarie.
- Nu ma indoiesc de logica ta, totusi nu stiu ce ai vrut de ai apelat la mine. Doar stii ca nu fac ceva ce este contrar modului meu de a privi lucrurile. Daca vrei ceva diferit te ajut oricând, dar sa-mi ceri... E ca si când cineva i-ar fi cerut lui Brâncusi sa-i faca o cruce din piatra, dar ea sa fie simpla, asa cum are toata lumea, sa nu cumva sa o faca speciala. De ce s-a mai dus la Brâncusi atunci? Când poate gâsi pe toate drumurile ceea ce-si doreste. Nu o sa stii niciodata ce simte un artist când i se cere sa nu faca arta. E ceva mai mult decât atunci când ti-am cerut sa renunti la telefonul mobil.
- Dragule, nu am nevoie acum de discursurile tale.
- Adio.
- Poftim?
- Cred ca aici s-a incheiat relatia noastra.
- De la o carte de vizita?...
- Uneori chiar ma intreb daca nu cumva nu-ti mai functioneaza creierul de ajungi mereu la concluzii atât de stupide.
- Cum poti sa dai cu piciorul relatiei noastre?
- Mi-am dat seama ca pasiunea nu e destul de mare incât sa nu trec cu vederea asa de multe "incompatibilitati".
- Si toate noptile noastre... toate clipele noastre de tandrete...
- Stiu, dar ti-am zis ca pasiunea mea pentru tine nu e mai presus de ceea ce vreau. Vad ca nu ti-au dat lacrimile ca in filmele alea de doi lei la care iti place sa te uiti.
- Câta cruzime. Nici nu te mai cunosc.
- Nu mai vreau sa-ti zic decât ca in tot timpul cât am fost impreuna m-am simtil la fel de singur pe cât am fost pâna sa te cunosc, chiar daca am avut cele mai minunate clipe de "amor". As vrea sa zic ca imi pare rau dar nu as sti pentru ce.

*
M-as arunca in abis daca as sti ca va dura câtiva ani buni, si, mai ales, daca la final as sti ca ma va salva cineva. Sau caderea mea in abis sa nu se opreasca decât atunci când cineva va dori sa ma salveze.
Ce ironic: fac asta de mult timp...
Cred ca ar trebui sa gasesc alt mod de a-mi "astepta" salvarea. Si unul destul de bun ar fi o hibernare din care sa nu fiu trezit decât de tine...
"Dragule, de ce dormi? Sunt aici! Nu ma vezi?" "Iarta-ma, iubit-o, cred ca am atipit. M-au obosit durerile universale..."

*
- Ma mut, mama! Ma duc in sfârsit in munti!
- De când ne ameninti...
- Sau poate ma duc doar in vacanta.
- Destul de previzibil...
- Cam cât timp crezi ca voi sta? O estimare?
- V-ati despartit. Era o fata cumsecade.
- Da: cum-se-cade.
- N-am sa te cunosc niciodata pe deplin. Halal mama care nu-si cunoaste propriul copil...
- Sunt asa cum ma stii: "un pic adus din umeri in fata..."
- Nici sarcasmul asta nu l-am priceput mereu.
- Oi fi nebun, nu?
- Ei, nebun... Scrântit la creier! Tare mofturos te-am mai facut!...

*
"Am intâlnit odata un inger. Un inger negru. Dar sub ce forma mi s-a aratat!... Era o pustoaica plina de intrebari si doar cu multe deziluzii. Nu avea nici un raspuns. Oare eu aveam? Oare mai cred ca am? Ce repede trec anii si ce grea e povara lor!... M-am indragostit de ea intr-un mod destul de firesc: nu puteam sa ma indragostesc de nimeni si totusi când am vazut-o am crezut ca iubesc. Si chiar asta faceam: iubeam asa cum se iubeste, adica fara impotrivire, si, mai ales, constient de vraja ei... Am sedus-o. Nu stiam cum se face asta. Am cucerit-o ca un scolar care se indragosteste de o colega si incepe sa se plimbe in jurul ei. Nu s-a simtit ofensata. Era amuzata. Râdea. ~ngerul negru si tacut, acel demon in care poate ma regaseam, râdea si era plina de viata. Incepea sa comunice cu mine desi nu ne mai vazusem pâna atunci. Imi dadea o parte din sufletul ei. Fara sa stie, fara sa-mi dau seama de asta."
"Nu-i adevarat! Erai doar un tip oarecare - nici nu stiam ca esti la petrecere - care, hmm, mi s-a parut interesant... Nici nu ma asteptam sa-mi scrii dupa petrecere scrisoarea aia. Aproape ca te si uitasem. Si, oricum, locuiam prea departe unul de celalalt..."
"Ce momente inaltatoare poate avea uneori omul desi poate nici nu le merita... Comunicarea cu ea imi umplea acel gol pe care nu stiam cu ce sa-l umplu. Un suflet la fel de razvratit. Un suflet pur. Nu dorea decât sinceritate, onestitate, chestii din astea demodate. Ne implineam reciproc. Un an de zile am incercat sa comunicam doar prin intermediul scrisului."
"Pentru a ne gasi un loc in timp aveam nevoie de spatiu..."
"Eu imi duceam cu greu existenta printre semenii mei, ce atât de putin imi semanau... Ea intr-un mod izbitor de asemanator incerca acelasi lucru. Diferenta era ca ea chiar nu stia nimic despre viata - oare stie cineva, sau doar are o idee? - si isi punea cele mai sincere intrebari in timp ce era impiedicata de semenii ei care aveau alte preocupari cum sunt lupta dupa imagine sau goana dupa superficialitate. Parca se afla in mijlocul unui concurs "Care renunta primul la ratiune primeste premiul cel mare", in care ea nu se califica niciodata. Eu ajunsesem intr-un stadiu al intrebarilor in care imi dadusem seama ca de fapt raspunsul, de orice natura ar fi fost el, nu avea cum sa mai ma schimbe. Intr-un fel era trist. Am renuntat la cautare, dar nu din resemnare ca nu as gasi ceva, ci doar constient da faptul ca nu mai doream sa aflu nimic. Imi doream doar sa nu mai ma simt pustiit. Iar ea era antidotul. Singurul, de fapt.
Insa ea se ascundea de mine. In momentele acelea nu avea nevoie de niste ochi frumosi. Nici eu nu stiam daca am nevoie de ochii ei frumosi. Stiam doar ca imi face bine existenta ei. Am lasat sa vina totul de la sine - ce ciudat e cum azi nu mai pot sa ma ghidez dupa lozinca asta!"
"Ai venit dupa mine!..."

*
- Toata ziua dormi! De azi dimineata si pâna acum: e deja miezul noptii!
- Sunt obosit.
- Dar ce-ai facut mama? Ai tras la jug? Chiar ca esti obosit! Ai obosit tot stând degeaba!...
- Hai ca mâine scapi de mine. Am tren la 10 dimineata.
- Poti sa mai stai mai, mama. Ce-i cu graba asta?

*
Daca omul ar fi atemporal ar reusi sa aprecieze mai mult viata, in toate aspectele ei, si nu s-ar mai lupta cu inversunare sa traiasca momentul, sau sa traiasca in trecut, sau chiar sa viseze mereu la un viitor mai bun.
Cum ar fi daca azi este MÂINE, mâine va fi IERI si ieri va fi fost AZI?
Lumea sa nu mai spuna ieri a fost, azi este si mâine va fi. Sa vorbeasca ceva in genul: ieri va fi, azi a fost, mâine este. Sau in alta ordine: ieri este, azi va fi, mâine a fost... Mâine a fost...

(scrisa in 2004; ciudat, dar inca mai gandesc asa)