Nevoia de a fi dărâmat moral

Simt o nevoie enormă de a fi dărâmat moral la bătrânețe de moartea ultimei mele partenere de viață, singura cu care m-am simțit cu adevărat în largul meu, și pe care am iubit-o indiferent de circumstanțe, și alături de care mi-am petrecut mai mult de jumătate din viața mea.

3 mai 2013

Gândirea liniară

Gândirea liniară e ceea ce ține pe loc dezvoltarea omenirii. Sunt adeptul smulgerii din contextul actual și punerea în alt context. Poate părea abstract, dar doar așa poți vedea chestii în adevărata lor profunzime. De asemenea, urmărind tipare de gândire nu ajungi la adevărata esență, pentru că tot o linie urmărești.

15 dec 2012

Împingerea limitelor

Exact când împingi limitele, și, culmea, nu pentru depășirea lor, ci doar pentru a le aduce cât mai aproape de normalitate, atunci vine și feedback-ul, în deosebi cel negativ, care imediat te înhață și dă cu tine de pământ, și nici cel pozitiv nu-și are locul, pentru că mai trebuie să treacă ceva vreme până când, ajuns deja la un nivel de normalitate, să îți permiți laurii binemeritați pentru presupusa împingere a limitelor.

6 dec 2012

Îmi construiesc fericirea pe resturile societății

Îmi construiesc fericirea pe resturile societății. sunt un soi de țigan modern care se hrănește din ceea ce societatea modernă consideră rebut.

6 mai 2010

Crack Angels

[Ideea mi-a venit pur și simplu: stăteam în pat și, în timp ce mă minunam cât de alb e tavanul din camera mea, mi-a apărut în minte o imagine destul de bizară, și totuși, cred eu, foarte banală: zeci de îngeri picau din cer și se loveau tare de asfalt, sărindu-le aripile în toate părțile. Plecând de le ideea că oamenilor li se oferă șansa de a renaște, am debitat următoarea povestioară...]

[Cam așa gândeam prin 2000... adica pe la 21 de ani]

     Mergând pe stradă fără nici un reper am observat că pasul meu nu duce nicăieri. Și atunci am luat-o mai domol: pasul meu devenea încet, totul din jur îmi sărea în ochi. Cu alte cuvinte m-am luminat de-odată: vedeam atâtea lucruri pe care dacă aș fi mers repede nu le-aș fi putut observa. Și pasul fiindu-mi prea lent, începeam să vad cum îngeri cad mereu în jurul meu, lovindu-se de asfalt și rupându-și aripile. Aceștia, foarte supărați, se ridică întotdeauna de pe jos, și, răniti, încearcă să zboare iar. Însă durerea lor devine și mai mare: aripile cusute le atarnă prea greu. Nu le-au mai rămas decât mâinile și picioarele.
     Abia ținându-se pe picioare aceștia încearcă să se ghideze după mersul meu. Însă, pentru că eu merg mult prea lent, unii încearcă să meargă mai repede. Neținând pasul cu mine, aceștia alunecă și cad, rupându-și și picioarele, rămânându-le astfel doar mâinile. Iar uneori aceștia rămân și fără mâini, și încearcă să se târască pe lângă mine: unii mă imploră, alții mă ignoră, cum și eu îi ignor, pentru că îi las să nu mă bage în seamă, însă unii nici nu mă observă, deși eu, câteodată, îi apuc de trupurile lipsite de mâini și picioare și îi ridic cam pe la nivelul privirii mele. Plin de stupoare observ că sunt și orbi.
     Vreau să-i compătimesc. Îi întreb cum de îi-au pierdut vederea, dar ei se prefac că nu mă aud. Țip, mai mult din indiferență, și totuși curios să văd ce se mai întâmplă: nimic. Observ cu ocazia asta altă infirmitate: nici să audă ei nu mai pot. Încerc să le fac semne, bineînțeles celor ce nu au orbit. De la unii reușesc să mai scot câte ceva: un zâmbet, o tresărire, o privire încruntată - observ că mai sunt speranțe, dar în mare parte toți sunt lipsiți de vedere, așa că semnele făcute de mine sunt în van. Mă apuc să-i gâdil, să-i ciupesc: unii se zbat și încearcă să fugă de mine - și aceștia mai au șanse, însă alții nu mai au nici un fel de tresărire. Îi las să moară puțin câte puțin până își dau singuri seama că puteau să trăiască la fel, cu același crez despre viață, și anume că nimic nu contează dar că se pot folosi de asta pentru a trăi ferciți, nepăsându-le de nimic și având totul, pentru că un om dacă nu depinde de nimic se poate spune că e liber. Iar unii când își dau seama de asta este deja prea târziu: lacrima ieșită din ochiul șters de viață începe să se prelingă prea trist. Lacrima e cu atât mai mult fierbinte cu cât nenorocitul se știe fără cale de întoarcere: a trăit atâția ani în beznă încât și-a irosit toată viața. Iar când și-a dat seama de asta deja începe să simtă cum se moare cu adevărat.
     Și mult mai tragic e faptul că unii din acei îngeri decăzuți, deși mai au încă mâini și picioare, se cred foarte superiori. Se văd întotdeauna deasupra tuturor. Iar dacă încă nu se văd superiori, luptă cu înverșunare pentru a se vedea acolo unde cred ei că le este locul. Și, mai mereu, îngerii aceștia decăzuți luptă împotriva a tot ce li se pare a fi obstacol. Și după atâtea urcușuri și coborâșuri, pline de satisfacții dar și de prea multe neîmpliniri, ei ajung în fața morții și se gândesc la ce-au făcut în viață. Își spun în sinea lor că nu au trăit degeaba. Și totuși, undeva în colțul ochiului, se vede o umbră de îndoială: se observă clar că vor să mai traiască. Le este frică de moarte nu doar pentru că le încetează viața ci mai ales pentru că ratează ocazia să vadă cum e să trăiești departe de orice grijă, cum e să trăiești în afara timpului, în afara istoriei. Și mor cu lacrimile în ochi. Iar aceștia nu sunt cu nimic mai presus decât cei ce nu și-au făcut vreo o iluzie în viață dar s-au rezumat doar la resemnare.
     Și dacă ar vedea cum poate trăi un înger decăzut și mai apoi renăscut, ar vrea ca să trăiască viața iar, de la început. Și-atunci ar veni îngerul renăscut la cel de pe patul de moarte și i-ar arăta de câte ori a încercat să-i "arate" asta. Și ceea ce spun e valabil pentru ambele cazuri de îngeri decăzuți: și pentru cei care și-au pierdut vederea și sunt conștienți de asta, și pentru cei care și-au pierdut-o dar care nu vor să recunoască sau să creadă.
     Iar îngerul renăscut continuă să trăiască fiecare sutime de secundă în parte, fiecare clipă multiplicată la infinit încât timpul și-a pierdut de mult noțiunea pentru el. Iar totul e minunat și prea perfect, deși poate nu e deloc. Esențialul este că toate sunt firești, deși ele nu par. Totul merge de la sine dacă știi cum să privești lucrurile.
     Acest înger renăscut când ajunge în fața morții nu regretă nimic, tocmai pentru că nu are nimic de pierdut. Ceea ce a avut în viață, efemer sau mai puțin efemer, l-a făcut să aprecieze viața așa cum este ea.

A fi eu

Fâşâit. Fâşâit distorsionat. Şi undeva foarte departe se incheaga o melodie. Dar abia perceputa. Senzatie mai degraba ca e doar o aparenta.
Asta e unul din modurile mele preferate de a asculta muzica. Ma face sa ma simt mai aproape de ceea ce sunt, mai aproape de mine.

Cand pot sa privesc o femeie in ochi fara sa ma intimidez si in acelasi timp, fara sa fiu trufas... sunt eu.

Intr-o comunitate, sunt eu, cel real, doar daca tac si nu schitez nici o stare. Nu sunt trist, nu sunt furios, nu sunt bucuros. Sunt eu. Daca incep sa rad, ma transform. Cateodata in ceva grotesc, dar cel mai adesea in ceva frumos. Frumos pentru cei din jur. Cand sunt deprimat intr-o comunitate, sunt urat din toate aspectele. Si da, nu sunt eu.

"De ce nu zambesti?"
"Nu mai fi deprimat!"
"Cata tristete in aer!..."

"Eu ma simt bine asa! E starea mea naturala."
"Daca vrei sa ma faci sa zambesc, simt mai degraba discomfort..."

"Nu-ti place petrecerea asta?"

"Ba da! Dar nu am de ce sa adopt un comportament care nu ma reprezinta. Nu pot sa sar in sus de bucurie, pur si simplu. Eu ma bucur si fara sa zambesc. Uite! Imi acopar gura: cum ti se par ochii?"

"Da. Iti zambesc ochii. Totusi pari prea serios."

"Mie intotdeauna mi-au placut oamenii seriosi."
"Ii percep ca pe apropiatii mei."

Intr-un loc plin de oameni frumosi eu ma simt nelalocul meu. Intr-o petrecere pe malul marii unde toata lumea sare in sus de atata bucurie, eu prefer sa ma urc pe schela amplasamentului, deasupra multimii, si sa pun proiectii video. Comunic cu ei printr-un mijloc mult mai accesibil mie. Proiectiile mele nu sunt impotriva lor. Dincontra. Ele contin imagini cu ei de pe plaja, camuflati cu ajutorul efectului de contralumina. E frumos. Mici videocarti postale invechite. Atmosfera libertatii aproape absolute pe care ti-o da marea. Micile mele mesaje le presar subtil. Stiu ca nu au timp de discutii vizuale, dar le arunc pe ecran. Le zic ideea mea de a baga in priza vechile televizoare analogice si sa inchida computerele. Nu vede nimeni mesajul. Sunt prea fericiti. Nu au nevoie de alt tip de fericire. Nu ma deranjeaza ca nu nu-mi vad mesajul. Continui sa comunic prin intermediul asta pentru ca e unul pe care il fac fara sa ma transform. Sunt chiar eu. De atata fericire diferita de a mea, oamenii astia frumosi se pervertesc. Alcoolul pluteste in respiratia tuturor. Obscenitati. Variante grotesti de a face dragoste. Fericire poleita. Nu mai pot sta in mediul asta. Orice farama de comunicare a disparut complet. Nu e mult dupa miezul noptii dar prefer sa ma retrag. Ma duc sa dorm linistit, dar dorm ca pe ace.

Un singur exemplu de grea comunicare ma apasa. Cel cu femeia pe care o pretuiesc. Si care nu a putut veni pe teritoriul libertatii absolute. Poate pe taramul asta neutru am fi deschis mai multe canale de comunicare intre noi. Dar nu a mai putut ajunge.

Ca sa evit contactul cu lumea frumoasa care se urateste, merg pe plaja foarte mult. Ajung pe o coasta unde micii aventurieri ai plajei nu mai inainteaza. Imi stabilesc o baza. Imi inchipui ca sunt naufragiat si imi fac o coliba din iarba si bete. Simt iar ca sunt eu. Marea lor nu e ca marea mea. A mea e mai frumoasa. De atata beatitudine adorm in noua mea casa careia nu i-am facut inca acoperisul. Imi propun sa dorm aici peste noapte. Peretii construiti din iarba tin adapost. Soarele ma prajeste. Culoarea pielii mele este iar intunecata. A revenit la normal. Dupa doi ani de zile de maltratare, de lipsa a contactului cu soarele, reuseste sa fie iar ea. Adorm si visez acelasi tip de vis: ca si cand e cu ochii deschisi. Visez ca a venit si ea, si suntem singuri pe plaja. Cand visez sunt iarasi tot eu. Sunt multe momente cand pot fi eu.

Cand ma trezesc constat ca incepe ploaia. Plaja lor e deja acoperita de ploaie. Plaja mea e inca insorita. Imi dau seama ca nu am acoperis deasupra capului, iar ca sa ajung la primul adapost trebuie sa merg prin ploaie destul de mult. Aici am sansa sa scap ploii, sau sa construiesc repede un acoperis noii mele locuinte neterminate. In apropiere e un soi de planta ce aduce a rapita, cu flori galbene si tulpina inalta. Incropesc repede un acoperis. Mai gasesc si niste pungi de plastic pe care le desfac si consolidez acoperisul. Ma gandesc ca e bine uneori ca mai exista turisti care arunca gunoaiele in natura. Deja ploua. Intru in noua mea locuinta. Dupa o ora de plouat sunt multumit de coliba. Mai trebuie un pic lucrat la detalii. Dupa inca o jumatate de ora nu mai gandesc asta. Coliba e un esec. A inceput sa picure inauntru. Singurul loc unde nu ploua este bineintelles sub pungile de plastic. Restul de acoperis si pereti din iarba ajuta ca ploaia sa cada doar vertical. Ca sa nu ma ude ploaia trebuie sa adopt pozitia de meditare a celor ce practica kung-fu, sau cum se mai spune "in vine". Constat ca mainile nu am unde sa le ascund, si le las sub picaturile ploii. Dupa inca o jumatate de ora, o alta constatare: pozitia in care stau e una dureroasa pentru picioarele mele. Am de ales intre a suferi de durere sau a fi udat. Prefer suferinta pentru moment. Cand imi amortesc picioarele ies pentru 30 de secunde in ploaie. Intru inapoi pentru ca imi dau seama ca nu am schimburi, iar noaptea este destul de racoare aici. Si astept sfarsitul ploii, care intr-un tarziu chiar vine. Pe tot parcursul ploii am constientizat cat de fascinanta poate fi ploaia de vara cu tot cu sunetele, mirosurile si efetele vizuale ale ei. Tunetele si fulgerele la inceput erau undeva in dreapta mea, pe uscat, ca apoi sa se miste spre stanga, in mare. Ca o doamna furioasa care a avut ceva de spus. Si am ascultat tot ce a spus.
Profit un pic de pe urma ei si intru in apa marii care in urma schimbului de comunicare cu ploaia a devenit mai calda si mai primitoare. Cum ar spune unii, marea a facut dragoste cu ploaia.
Vin si amicii mei de pe plaja populata ca sa ma salveze si raman uimiti cand gasesc un Robinson gol facand baie. Ei fiind toti infofoliti in haine groase si tremurand de frig in masina.
Plec cu ei cu gandul de a ma intoarce aici cu prima ocazie. Deja este casa mea. Inca un loc unde pot fi eu.

Pe plaja lor gasesc totul la fel astfel incat sa ma faca sa nu pot fi eu. Asa ca prefer sa ma plimb printre ei fara sa scot o vorba. Ma gandesc la ea bineinteles si chiar la faptul ca ar deranja-o treaba asta. As vrea sa o vad zambind. Dar privirea mea vede doar nisip ud. In afara ariei mele de privit sunt peste tot teribilisti imbatati si care nu-mi dau spatiu. Au toata plaja si m-au gasit chiar pe mine. Unul se vrea chiar generos si imi aduce un scaun de la un bar tocmai langa valurile marii. Refuz politicos fara sa scot un cuvant. Sunt ca un magnet pentru lucrurile care nu-mi plac. Probabil acelasi tip de magnetism pe care il are ea asupra mea.

Noaptea incepe si mai prost ca cealalta. Ma abordeaza o tipa frumusica dar cu mintea total sub efectele alcoolului. Macar de muzica nu ar fi atat de cliseica si in seara asta. Dar nu am noroc si ma duc la culcare iar devreme.

Imi pun castile in urechi si ascult ceva fâşâitor. Sunt iar eu. Dar fara ea. Usor mi se strecoara senzatia ca nu mai sunt eu. Chiar si atunci cand am toate motivele sa fiu eu.

Vreau asa de mult sa fiu eu.

Nevoia de femeia in jurul careia latru si dau din coada

De aproape trei zile stau numai in casa si nu imi mai vine sa ies afara...
Imi tot zic sa ies macar la o plimbare, chiar si singur (sunt prea singuuur!!) ...Si am uitat. Ma uit intr-una pe geam cum se duce lumina zilei cu parere de rau ca mi-am mai "bagat picioarele" in inca o zi.
Macar nu mai ma duc la munca.
Poate ca nu mai am chef sa ies si din cauza ca femeia in jurul careia latru si dau din coada mi-a zis ca nu mai vrea sa ma vada. Cel putin o perioada...
Si ce mult imi lipseste compania ei!
Si stau. Pe net bineinteles. Descopar menirea blogului. E pentru oameni singuri. Cei ce citesc bloguri se simt singuri si cauta pe cineva. Iar cei ce scriu bloguri se simt si mai singuri.
Deci mi-am facut blog.
Intr-un tarziu niste prieteni ma invita seara in Herastrau. Dupa trei zie...
Merg. E frumos. Stam in padure. Ma trantesc pe iarba si ma uit la Carul Mare. In jurul nostru totusi se aud masinile de pe strada.
Iar eu nu mai am nici o veste de la tipa in jurul careia latru si dau din coada. A disparut complet.
Nu ma duc acasa. Mi-e frica de singuratate. Dorm la prietenii care m-au scos din casa.
Visez. Visez ca si cand am ochii deschisi:
Mergem cu autobuzul. Suntem la prima usa. Stam imbratisati ca un cuplu care trece prin ceva greu. Nu vorbim. Linistea ne apropie cel mai mult. Ea sta pe scara, o treapta mai jos de mine. Cu capul pe pieptul meu si-mi asculta inima. Isi ridica privirea si imi cauta buzele. I le dau. Mi le savureaza scurt. Ma imbratiseaza si mai strans. Are nevoie de energia mea la fel de mult cum si eu am nevoie de a ei. In spatele nostru este o prietena buna. Se uita la noi si e fericita.
Ma trezesc. Imi dau seama ca a fost vis, dar il iau mai degraba ca pe o viziune. Gandul asta ma pune pe picioare.
Prietenii mei sunt demult treziti. Mergem impreuna intr-un oras vecin.
Pentru prima data in viata mea merg intr-o rafinarie de petrol. Acolo intram in tot felul de tuneluri stramte si ciudate. Totul e dezolant intr-un mod destul de placut. Mai industrial loc ca aici nu e nicaieri. Deja ne-am adaptat mirosului de petrol.
Ne tot plimbam.
Ajungem la o ferma de dresat caini. E prima data cand vad si asa ceva. Foarte multi caini. Unii superbi. Dar mie personal mi se pare ca isi pierd din personalitate odata cu acest dresaj. Dar e doar parerea mea de necunoscator si doar cititor de expresii. Atat umane cat si animale.
Ne intoarcem in capitala. Daca prietenii mei nu ar locui la etajul 10, m-as sufoca in momentul asta. Si din cauza orasului si din cauza ca nu am nici o veste de la ea.
Stau pe balcon si ma uit pe cer. Pare nesfarsit de la ultimul etaj. Incerc sa ma bucur de pe urma aerului racoros. Cat am mers cu masina am stat intins pe bancheta din spate tot ca sa vad mai bine cerul. Acum se innopteaza. Mancam cartofi prajiti si ne uitam la un film prost, bineinteles hollywoodian. Prietenii nu rezista si adorm. Ma duc si eu in cealalta camera.
Butonez un joc simplu si stupid de pe laptop. Nu gresesc nimic. Nivelele nu se mai sfarsesc. Ce stupid!!!
La fel ca si nevoia mea de tipa in jurul careia latru si dau din coada.