Maine a fost

Sunt trist. Poate cel mai trist om de pe pamant. Si nu pentru ca "m-a parasit Vasilica". Si nici pentru ca poate n-o sa intâlnesc niciodata o Vasilica. Sunt pur si simplu trist. Un om pur si un om simplu: un om trist. Ca o joaca de cuvinte este si viata mea. Daca n-ar fi metaforele, viata... Dar cine mai pune pret pe metafora?
Sunt asa de trist incât daca as lasa sa-mi curga lacrimile pâna când nu voi mai fi n-ar mai ramâne nici un petec de pamânt... Halal potop! "Asta-i un om periculos! Inchideti-l! Nu vrem sa luam parte la potopul lui patetic. Impuscati-l! Aruncati cu pietre in el!" Iar eu as raspunde precum Iisus, dar as fi inca un plagiator nenorocit. Asa ca nu o fac.
Lacrima nu curge. Motivul este doar patetismul. Nu pentru ca as fi pus la zid de "ceilalti". Arat atât de demn de "pietrele" celor din jur când plâng incât parca si eu mi-as arunca una in figura schimonosita si umeda.
Dar de ce oare asta? Pentru ca asa am fost educati si crescuti, sa credem ca un om care sufera nu e demn de respectul nostru? Unde a disparut oare si ultima urma de umanitate care se mai gasea in noi? "Pe canal odata cu resturile noastre fiziologice" parca mi-ar raspunde un copil obraznic. Un copil obraznic care poate stie mult mai multe decât mine. Oare sunt prea depasit de secolul asta? Sau poate prea din viitor? "Auzi: umanitate! Unde te crezi ba? In Renastere?"
"Da-ti ba singur palme, pana nu ti le da altcineva, si trezeste-te odata!" Mi le dau si eu, mi le dau si altii dar de "trezit" tot nu ma trezesc. Sincer sa spun, eu cred ca poate sunt singurul om TREAZ. Parca toti au luat-o razna. "Ti se pare! Vezi poate ti-e foame!" Plini de sarcasm sunt oamenii in ziua de azi.
Un om cu adevarat inteligent sigur e un om trist. "Un om destept si-ar vedea de treaba, si n-ar scrie porcarii. Daca zici ca esti inteligent de ce nu-ti vezi de viata? Si lasa porcariile astea. Totul trece! Bucura-te de viata! Treci peste! Uita! Ignora! Fii inteligent!" Imi vine usor a râde, dar e trist. Asta-i solutia pentru oameni: ignoranta. Oare nu se pacalesc singuri? Oare un om lucid nu realizeaza ca nu te poti pacali singur? Mai e un om lucid cel care reuseste chiar sa traiasca de dupa perdeaua minciunilor, si sa nu fie afectat? Ori e un om lipsit de orice urma de sentimente, ori este chiar un om... pe care lipsa ratiunii il ajuta enorm. Vorba aceea "Ferice de cei saraci cu duhul"...
Deci, putem sa spunem ca un om inteligent e un om fericit? Cel putin total fericit?
Eu unul, daca mi-as gasi linistea sufleteasca, pe care, trebuie sa recunosc, mi-am cam pierdut-o in ultima vreme, tot as avea momentele mele de tristete. Nu am cum sa ignor ceva ce e evident de când a aparut omul pe pamânt si anume natura sa. "Ce te legi omule de natura umana? Te crezi cumva un din'ala care-si zice supraom?" Ba din contra, unul din motivele pentru care as fi in continuare trist este ca si eu sunt un biet om, care are momentele lui de decadere. Totusi ma bucur ca sunt constient de asta si ca ma lupt sa nu ma las mereu prada instinctului. Nu sunt decât inca un om odios, dar sunt in acelasi timp un om cu sufletul pur. Sunt odios mai mult din punct de vedere fizic, desi uneori sunt tentat sa-mi urasc semenii, singurul lucru care ma opreste la timp fiind doar ratiunea. De aici si concluzia ca sunt un om inteligent. Un om lucid si-ar da seama imediat de ce se intâmpla in jurul sau si nu s-ar lasa prada capcanelor mintii. Uimitor, dar chiar faptul ca n-ai cum sa te impotrivesti naturii oamenilor ma face sa fiu mai tolerant cu ei.
"Ai terminat?" De-abia am inceput.
"Ma plictisesti! Zi si tu ceva ca lumea! Uite, de exemplu cum sa faci o crima perfecta."
Lumea in ziua de azi e intr-o permanenta fuga: fuga dupa fericire, fuga dupa bani - oare fac pleonasm? In ziua de azi sensul cuvintelor nu mai este cel pe care l-am invatat la scoala - fuga dupa afirmare, dupa stralucire si tot asa. Daca esti pictor ti se cere sa faci totul la comanda. Nu faci asta, esti un pictor fara talent. Si uite asa valoarea are o cu totul alta conotatie in ziua de azi. Daca faci filme, mai bine te apuci de pornografie. Alea se vând chiar daca sunt proaste. Daca faci un film plin de arta si cu mesaje, unele puternice, altele mai subtile, esti considerat slab si lipsit de perspectiva daca nu il faci si cu un pic de "actiune" in el, cu un pic de muzica mai "care sa-ti ridice adrenalina", eventual sa introduci si o poveste de dragoste ca sa poata vedea publicul cum se face dragoste...
"Si ce vrei 'mata sa transmiti, ca pe mine m-ai "p i e r d u t" complet!..."
Am observat o chestie importanta zilele astea: oamenii trebuie luati de mâna si sa li se spuna la ureche ce mesaj a fost in filmul pe care tocmai l-au vazut si din care nu au inteles mai nimic. Trist.
Oare oamenii dupa cum devin mai pragmatici, in limbajul lor: mai "inteligenti", isi pierd si din capacitatile intelectuale care le asigurau o perceptie la nivel psihologic? Oare ar trebui spus ca omul in ziua de azi nu a devenit PROST, având in vedere ca se descurca când e vorba de supravietuire, ca e INTELIGENT? Sau ar trebui sa recunoastem ca omul din ziua de azi e "doar" un pic NEBUN?
Un om inteligent, adica un om rational, plin de luciditate, nu ar fi in nici un caz nebun. Cei doi termeni se resping. Dar ce-l face pe omul secolului nostru sa para atât de feroce si lipsit parca uneori de orice urma de umanitate?
Ce-l face sa fie mai frivol ca niciodata? Mai superficial, mai fals si mai lipsit de orice urma de demnitate? Pentru ca trebuie sa recunoastem ca oamenii in ziua de azi sunt atinsi in orgoliu doar daca iti sunt egali sau mai puternici decât tine din punct de vedere social.
Ce-l face pe om sa fie atras mai mult de peisajele pline de verdeata si cu soare, si sa se oripileze in fata celor apocaliptice, care, sincer, pe mine intotdeauna m-au fascinat.
Ce-l face sa alerge dupa distractii in schimbul zilelor in care ar sta lenes in fotoliul lui, singur acasa.
De ce alearga? Pentru ca "timpul inseamna bani"?
Sunt trist. Trist ca nu prea am cu cine sa vorbesc la un pahar de vin. Trist ca nu am o iubita careia sa-i ofer dragostea mea. Iar eu am atâta iubire de oferit...
Si ca de obicei, asa cum fac scriitorii mereu, traiesc doar speranta ca va exista o persoana care imi va citi rândurile si se va simti mai putin singura in lumea asta, constatând cât de bine ne-am fi inteles.
Ce bine ar fi daca acea persoana nu mi-ar citi cartea abia dupa ce eu nu voi mai fi fost...

*
- Ce-i asta?
- La ce te referi?
- Ai primit vreun articol pentru revista, sau l-ai scris tu?
- Vrei sa-l cunosti?
- A, nuu... Eram doar curioasa.
- Daca vrei sa-i transmit ceva...
- Nu.

*
Sunetul muzicii se loveste de peretii camerei mele intr-un asa mod de parca ar fi pentru ultima oara... Sticlele goale de pe sifonier suna intr-un acompaniament bizar incât ma pierd din lumea ideilor concrete si alunec in cea a viselor. Nu realizez asta, dar am adormit de mult.

*
- La masa! Hai ca se raceste mâncarea!

*
Imi displac momentele in care ceva se intrerupe brusc. Parca ceva din mine moare un pic in astfel de momente. Un exemplu ar fi acela când te uiti la un film pe un post de televiziune si atunci când e un moment mai plin de intensitate: BANG! Publicitate! Ma gândesc ce farmec mai are sa te uiti la un film pe vreun post de televiziune daca stii de la bun inceput ca urmeaza reclamele chiar atunci când incepi sa intri in atmosfera filmului. Daca ar urma macar dupa ce momentul se va fi consumat. Dar asa nu merita deloc: ramâi profund dezgustat. Cum sa mai priceapa omul despre ce este vorba in film daca nici macar nu-l lasa sa-si faca o cât de mica impresie despre el. Si uite asa incepi sa-ti procuri filmele singur, nu pentru a incepe o afacere ci pur si simplu pentru a le vedea in liniste si fara a fi intrerupt de nimeni... Eu unul asa fac.

*
Visez ca te tin in brate. Ca iti miros parul... "Ma adulmeci!" Zâmbetul tau ma ridica pe culmi nebanuite ale fericirii. Cu ochii jucausi te cuibaresti in mine si-mi soptesti ceva ce abia deslusesc. Ai vrea sa...

*
- Hai ca s-a racit mâncarea! Somnorosule!

*
Oamenii se feresc de adevar. Eu nu. Deci, eu nu sunt om? Sau oamenii cad usor in prapastia minciunilor, iar eu sunt doar unul dintre cei care reusesc sa ramâna deasupra ei?
De multe ori am fost pus in situatia sa-mi dau seama ca persoana de lânga mine nu ma atentioneaza ca informatia pe care o detin, si pe care o cred adevarata, este total eronata, iar ea prefera sa taca din gura. Probabil o face ori din rautate, ori pentru ca nu vrea sa ma jigneasca. Sincer, ma simt jignit tocmai pentru ca nu-mi spune unde gresesc.
~n schimb eu sunt un om direct. Spun imediat celui de lânga mine daca face vreo prostie. Bineinteles, cum omul se gândeste mai intâi la propria persoana, ia atentionarea mea drept o ofensa.
Uneori lipsa asta de comunicare din partea celorlalti, si mai ales incapatânarea cu care ei refuza sa comunice, ma face sa simt ca nu are nici un rost sa-ti bati capul de pomana. Dar oare daca as face asa nu as fi inca un motiv pentru care prostia se perpetueaza? Sa vezi o prostie si sa taci din gura. Sa vezi apoi cum prostia aia, pe care tu ai lasat-o cu vederea, ca devine deja un fenomen. Mâine, poimâne, chiar sa asisti cum ea se preda in manualele din scoala. E o teorie destul de buna ca la baza tuturor prostiilor un factor foarte important este ignoranta.
Mie imi place sa ma deschid sufleteste in fata omului. Daca nu o fac nu ma simt in largul meu. Consider ca e mult prea neplacut si neconfortabil sa pândesti fiecare gest al semenilor tai pentru a analiza si a considera când sa faci ceva si când sa nu faci.
"Amice, nu esti deloc bun in meseria asta! Du-te si cauta-ti alta!" "Multumesc din suflet pentru ca mi-ati spus. Mi-ati facut un bine. Eu credeam ca ma descurc. Toti subordonatii mi-au spus ca fac treaba bine."
"Iubit-o, esti oribila cu fardurile alea de pe fata. Singurul moment când imi place chipul tau e atunci când facem baie. Ador sa te vad naturala. Pacat ca nu pot sa te vad asa mereu." " Dragule, de ce nu mi-ai spus pâna acum? Eu credeam ca te-ai plictisit de mine."

*
- Imi faci o carte de vizita noua?
- Nu-ti mai place aia pe care ti-am facut-o?
- Ba da... dar stii si tu cum e...
- Nu stiu.
- Are prea multa arta in ea. Trebuie mai degraba ceva concis si la obiect.
- Asa nu va fi decât o alta nenorocita de carte de vizita. Ceva care nu atrage atentia deloc. Probabil inca o risipa de hârtie.
- Imi faci, te rog?
- Nu.
- Bine! Nici nu stiu de ce ma rog de tine când pot sa ma duc la orice centru de papetarie.
- Nu ma indoiesc de logica ta, totusi nu stiu ce ai vrut de ai apelat la mine. Doar stii ca nu fac ceva ce este contrar modului meu de a privi lucrurile. Daca vrei ceva diferit te ajut oricând, dar sa-mi ceri... E ca si când cineva i-ar fi cerut lui Brâncusi sa-i faca o cruce din piatra, dar ea sa fie simpla, asa cum are toata lumea, sa nu cumva sa o faca speciala. De ce s-a mai dus la Brâncusi atunci? Când poate gâsi pe toate drumurile ceea ce-si doreste. Nu o sa stii niciodata ce simte un artist când i se cere sa nu faca arta. E ceva mai mult decât atunci când ti-am cerut sa renunti la telefonul mobil.
- Dragule, nu am nevoie acum de discursurile tale.
- Adio.
- Poftim?
- Cred ca aici s-a incheiat relatia noastra.
- De la o carte de vizita?...
- Uneori chiar ma intreb daca nu cumva nu-ti mai functioneaza creierul de ajungi mereu la concluzii atât de stupide.
- Cum poti sa dai cu piciorul relatiei noastre?
- Mi-am dat seama ca pasiunea nu e destul de mare incât sa nu trec cu vederea asa de multe "incompatibilitati".
- Si toate noptile noastre... toate clipele noastre de tandrete...
- Stiu, dar ti-am zis ca pasiunea mea pentru tine nu e mai presus de ceea ce vreau. Vad ca nu ti-au dat lacrimile ca in filmele alea de doi lei la care iti place sa te uiti.
- Câta cruzime. Nici nu te mai cunosc.
- Nu mai vreau sa-ti zic decât ca in tot timpul cât am fost impreuna m-am simtil la fel de singur pe cât am fost pâna sa te cunosc, chiar daca am avut cele mai minunate clipe de "amor". As vrea sa zic ca imi pare rau dar nu as sti pentru ce.

*
M-as arunca in abis daca as sti ca va dura câtiva ani buni, si, mai ales, daca la final as sti ca ma va salva cineva. Sau caderea mea in abis sa nu se opreasca decât atunci când cineva va dori sa ma salveze.
Ce ironic: fac asta de mult timp...
Cred ca ar trebui sa gasesc alt mod de a-mi "astepta" salvarea. Si unul destul de bun ar fi o hibernare din care sa nu fiu trezit decât de tine...
"Dragule, de ce dormi? Sunt aici! Nu ma vezi?" "Iarta-ma, iubit-o, cred ca am atipit. M-au obosit durerile universale..."

*
- Ma mut, mama! Ma duc in sfârsit in munti!
- De când ne ameninti...
- Sau poate ma duc doar in vacanta.
- Destul de previzibil...
- Cam cât timp crezi ca voi sta? O estimare?
- V-ati despartit. Era o fata cumsecade.
- Da: cum-se-cade.
- N-am sa te cunosc niciodata pe deplin. Halal mama care nu-si cunoaste propriul copil...
- Sunt asa cum ma stii: "un pic adus din umeri in fata..."
- Nici sarcasmul asta nu l-am priceput mereu.
- Oi fi nebun, nu?
- Ei, nebun... Scrântit la creier! Tare mofturos te-am mai facut!...

*
"Am intâlnit odata un inger. Un inger negru. Dar sub ce forma mi s-a aratat!... Era o pustoaica plina de intrebari si doar cu multe deziluzii. Nu avea nici un raspuns. Oare eu aveam? Oare mai cred ca am? Ce repede trec anii si ce grea e povara lor!... M-am indragostit de ea intr-un mod destul de firesc: nu puteam sa ma indragostesc de nimeni si totusi când am vazut-o am crezut ca iubesc. Si chiar asta faceam: iubeam asa cum se iubeste, adica fara impotrivire, si, mai ales, constient de vraja ei... Am sedus-o. Nu stiam cum se face asta. Am cucerit-o ca un scolar care se indragosteste de o colega si incepe sa se plimbe in jurul ei. Nu s-a simtit ofensata. Era amuzata. Râdea. ~ngerul negru si tacut, acel demon in care poate ma regaseam, râdea si era plina de viata. Incepea sa comunice cu mine desi nu ne mai vazusem pâna atunci. Imi dadea o parte din sufletul ei. Fara sa stie, fara sa-mi dau seama de asta."
"Nu-i adevarat! Erai doar un tip oarecare - nici nu stiam ca esti la petrecere - care, hmm, mi s-a parut interesant... Nici nu ma asteptam sa-mi scrii dupa petrecere scrisoarea aia. Aproape ca te si uitasem. Si, oricum, locuiam prea departe unul de celalalt..."
"Ce momente inaltatoare poate avea uneori omul desi poate nici nu le merita... Comunicarea cu ea imi umplea acel gol pe care nu stiam cu ce sa-l umplu. Un suflet la fel de razvratit. Un suflet pur. Nu dorea decât sinceritate, onestitate, chestii din astea demodate. Ne implineam reciproc. Un an de zile am incercat sa comunicam doar prin intermediul scrisului."
"Pentru a ne gasi un loc in timp aveam nevoie de spatiu..."
"Eu imi duceam cu greu existenta printre semenii mei, ce atât de putin imi semanau... Ea intr-un mod izbitor de asemanator incerca acelasi lucru. Diferenta era ca ea chiar nu stia nimic despre viata - oare stie cineva, sau doar are o idee? - si isi punea cele mai sincere intrebari in timp ce era impiedicata de semenii ei care aveau alte preocupari cum sunt lupta dupa imagine sau goana dupa superficialitate. Parca se afla in mijlocul unui concurs "Care renunta primul la ratiune primeste premiul cel mare", in care ea nu se califica niciodata. Eu ajunsesem intr-un stadiu al intrebarilor in care imi dadusem seama ca de fapt raspunsul, de orice natura ar fi fost el, nu avea cum sa mai ma schimbe. Intr-un fel era trist. Am renuntat la cautare, dar nu din resemnare ca nu as gasi ceva, ci doar constient da faptul ca nu mai doream sa aflu nimic. Imi doream doar sa nu mai ma simt pustiit. Iar ea era antidotul. Singurul, de fapt.
Insa ea se ascundea de mine. In momentele acelea nu avea nevoie de niste ochi frumosi. Nici eu nu stiam daca am nevoie de ochii ei frumosi. Stiam doar ca imi face bine existenta ei. Am lasat sa vina totul de la sine - ce ciudat e cum azi nu mai pot sa ma ghidez dupa lozinca asta!"
"Ai venit dupa mine!..."

*
- Toata ziua dormi! De azi dimineata si pâna acum: e deja miezul noptii!
- Sunt obosit.
- Dar ce-ai facut mama? Ai tras la jug? Chiar ca esti obosit! Ai obosit tot stând degeaba!...
- Hai ca mâine scapi de mine. Am tren la 10 dimineata.
- Poti sa mai stai mai, mama. Ce-i cu graba asta?

*
Daca omul ar fi atemporal ar reusi sa aprecieze mai mult viata, in toate aspectele ei, si nu s-ar mai lupta cu inversunare sa traiasca momentul, sau sa traiasca in trecut, sau chiar sa viseze mereu la un viitor mai bun.
Cum ar fi daca azi este MÂINE, mâine va fi IERI si ieri va fi fost AZI?
Lumea sa nu mai spuna ieri a fost, azi este si mâine va fi. Sa vorbeasca ceva in genul: ieri va fi, azi a fost, mâine este. Sau in alta ordine: ieri este, azi va fi, mâine a fost... Mâine a fost...

(scrisa in 2004; ciudat, dar inca mai gandesc asa)