A fi eu

Fâşâit. Fâşâit distorsionat. Şi undeva foarte departe se incheaga o melodie. Dar abia perceputa. Senzatie mai degraba ca e doar o aparenta.
Asta e unul din modurile mele preferate de a asculta muzica. Ma face sa ma simt mai aproape de ceea ce sunt, mai aproape de mine.

Cand pot sa privesc o femeie in ochi fara sa ma intimidez si in acelasi timp, fara sa fiu trufas... sunt eu.

Intr-o comunitate, sunt eu, cel real, doar daca tac si nu schitez nici o stare. Nu sunt trist, nu sunt furios, nu sunt bucuros. Sunt eu. Daca incep sa rad, ma transform. Cateodata in ceva grotesc, dar cel mai adesea in ceva frumos. Frumos pentru cei din jur. Cand sunt deprimat intr-o comunitate, sunt urat din toate aspectele. Si da, nu sunt eu.

"De ce nu zambesti?"
"Nu mai fi deprimat!"
"Cata tristete in aer!..."

"Eu ma simt bine asa! E starea mea naturala."
"Daca vrei sa ma faci sa zambesc, simt mai degraba discomfort..."

"Nu-ti place petrecerea asta?"

"Ba da! Dar nu am de ce sa adopt un comportament care nu ma reprezinta. Nu pot sa sar in sus de bucurie, pur si simplu. Eu ma bucur si fara sa zambesc. Uite! Imi acopar gura: cum ti se par ochii?"

"Da. Iti zambesc ochii. Totusi pari prea serios."

"Mie intotdeauna mi-au placut oamenii seriosi."
"Ii percep ca pe apropiatii mei."

Intr-un loc plin de oameni frumosi eu ma simt nelalocul meu. Intr-o petrecere pe malul marii unde toata lumea sare in sus de atata bucurie, eu prefer sa ma urc pe schela amplasamentului, deasupra multimii, si sa pun proiectii video. Comunic cu ei printr-un mijloc mult mai accesibil mie. Proiectiile mele nu sunt impotriva lor. Dincontra. Ele contin imagini cu ei de pe plaja, camuflati cu ajutorul efectului de contralumina. E frumos. Mici videocarti postale invechite. Atmosfera libertatii aproape absolute pe care ti-o da marea. Micile mele mesaje le presar subtil. Stiu ca nu au timp de discutii vizuale, dar le arunc pe ecran. Le zic ideea mea de a baga in priza vechile televizoare analogice si sa inchida computerele. Nu vede nimeni mesajul. Sunt prea fericiti. Nu au nevoie de alt tip de fericire. Nu ma deranjeaza ca nu nu-mi vad mesajul. Continui sa comunic prin intermediul asta pentru ca e unul pe care il fac fara sa ma transform. Sunt chiar eu. De atata fericire diferita de a mea, oamenii astia frumosi se pervertesc. Alcoolul pluteste in respiratia tuturor. Obscenitati. Variante grotesti de a face dragoste. Fericire poleita. Nu mai pot sta in mediul asta. Orice farama de comunicare a disparut complet. Nu e mult dupa miezul noptii dar prefer sa ma retrag. Ma duc sa dorm linistit, dar dorm ca pe ace.

Un singur exemplu de grea comunicare ma apasa. Cel cu femeia pe care o pretuiesc. Si care nu a putut veni pe teritoriul libertatii absolute. Poate pe taramul asta neutru am fi deschis mai multe canale de comunicare intre noi. Dar nu a mai putut ajunge.

Ca sa evit contactul cu lumea frumoasa care se urateste, merg pe plaja foarte mult. Ajung pe o coasta unde micii aventurieri ai plajei nu mai inainteaza. Imi stabilesc o baza. Imi inchipui ca sunt naufragiat si imi fac o coliba din iarba si bete. Simt iar ca sunt eu. Marea lor nu e ca marea mea. A mea e mai frumoasa. De atata beatitudine adorm in noua mea casa careia nu i-am facut inca acoperisul. Imi propun sa dorm aici peste noapte. Peretii construiti din iarba tin adapost. Soarele ma prajeste. Culoarea pielii mele este iar intunecata. A revenit la normal. Dupa doi ani de zile de maltratare, de lipsa a contactului cu soarele, reuseste sa fie iar ea. Adorm si visez acelasi tip de vis: ca si cand e cu ochii deschisi. Visez ca a venit si ea, si suntem singuri pe plaja. Cand visez sunt iarasi tot eu. Sunt multe momente cand pot fi eu.

Cand ma trezesc constat ca incepe ploaia. Plaja lor e deja acoperita de ploaie. Plaja mea e inca insorita. Imi dau seama ca nu am acoperis deasupra capului, iar ca sa ajung la primul adapost trebuie sa merg prin ploaie destul de mult. Aici am sansa sa scap ploii, sau sa construiesc repede un acoperis noii mele locuinte neterminate. In apropiere e un soi de planta ce aduce a rapita, cu flori galbene si tulpina inalta. Incropesc repede un acoperis. Mai gasesc si niste pungi de plastic pe care le desfac si consolidez acoperisul. Ma gandesc ca e bine uneori ca mai exista turisti care arunca gunoaiele in natura. Deja ploua. Intru in noua mea locuinta. Dupa o ora de plouat sunt multumit de coliba. Mai trebuie un pic lucrat la detalii. Dupa inca o jumatate de ora nu mai gandesc asta. Coliba e un esec. A inceput sa picure inauntru. Singurul loc unde nu ploua este bineintelles sub pungile de plastic. Restul de acoperis si pereti din iarba ajuta ca ploaia sa cada doar vertical. Ca sa nu ma ude ploaia trebuie sa adopt pozitia de meditare a celor ce practica kung-fu, sau cum se mai spune "in vine". Constat ca mainile nu am unde sa le ascund, si le las sub picaturile ploii. Dupa inca o jumatate de ora, o alta constatare: pozitia in care stau e una dureroasa pentru picioarele mele. Am de ales intre a suferi de durere sau a fi udat. Prefer suferinta pentru moment. Cand imi amortesc picioarele ies pentru 30 de secunde in ploaie. Intru inapoi pentru ca imi dau seama ca nu am schimburi, iar noaptea este destul de racoare aici. Si astept sfarsitul ploii, care intr-un tarziu chiar vine. Pe tot parcursul ploii am constientizat cat de fascinanta poate fi ploaia de vara cu tot cu sunetele, mirosurile si efetele vizuale ale ei. Tunetele si fulgerele la inceput erau undeva in dreapta mea, pe uscat, ca apoi sa se miste spre stanga, in mare. Ca o doamna furioasa care a avut ceva de spus. Si am ascultat tot ce a spus.
Profit un pic de pe urma ei si intru in apa marii care in urma schimbului de comunicare cu ploaia a devenit mai calda si mai primitoare. Cum ar spune unii, marea a facut dragoste cu ploaia.
Vin si amicii mei de pe plaja populata ca sa ma salveze si raman uimiti cand gasesc un Robinson gol facand baie. Ei fiind toti infofoliti in haine groase si tremurand de frig in masina.
Plec cu ei cu gandul de a ma intoarce aici cu prima ocazie. Deja este casa mea. Inca un loc unde pot fi eu.

Pe plaja lor gasesc totul la fel astfel incat sa ma faca sa nu pot fi eu. Asa ca prefer sa ma plimb printre ei fara sa scot o vorba. Ma gandesc la ea bineinteles si chiar la faptul ca ar deranja-o treaba asta. As vrea sa o vad zambind. Dar privirea mea vede doar nisip ud. In afara ariei mele de privit sunt peste tot teribilisti imbatati si care nu-mi dau spatiu. Au toata plaja si m-au gasit chiar pe mine. Unul se vrea chiar generos si imi aduce un scaun de la un bar tocmai langa valurile marii. Refuz politicos fara sa scot un cuvant. Sunt ca un magnet pentru lucrurile care nu-mi plac. Probabil acelasi tip de magnetism pe care il are ea asupra mea.

Noaptea incepe si mai prost ca cealalta. Ma abordeaza o tipa frumusica dar cu mintea total sub efectele alcoolului. Macar de muzica nu ar fi atat de cliseica si in seara asta. Dar nu am noroc si ma duc la culcare iar devreme.

Imi pun castile in urechi si ascult ceva fâşâitor. Sunt iar eu. Dar fara ea. Usor mi se strecoara senzatia ca nu mai sunt eu. Chiar si atunci cand am toate motivele sa fiu eu.

Vreau asa de mult sa fiu eu.